Alexandra Cucu. Psihoterapeut. Terapeut craniosacral


”Paradoxul curios este că atunci când mă accept așa cum sunt eu, atunci eu pot să mă schimb.”

Carl Rogers


Cabinetul meu nu se află într-o pădure, dar am ales imaginea de mai sus deoarece adesea mă gândesc că, la finalul unei ședințe de terapie, persoana cu care am lucrat se simte împuternicită și revigorată ca după o plimbare în pădure. Chiar dacă poate uneori este nevoie de lacrimi vărsate sau de exprimarea unor sentimente negative, ședința de terapie aduce acea persoană mai aproape de sine, printr-o întâlnire profundă și autentică.



Despre mine

Am absolvit Facultatea de Psihologie și Științele Educației, secția Psihopedagogie Specială, apoi în anul 2012 am terminat cursurile de formare la Asociația Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană și am obținut atestatul de liberă practică. De atunci practic cu pasiune meseria de psihoterapeut - am lucrat în diverse instituții, având o experiență bogată cu diverse tipuri de persoane: copii cu dizabilități și părinții acestora; persoane cu probleme de sănătate mentală; femei victime ale violenței domestice; persoane cu boli incurabile.

În anul 2016 am finalizat 2 ani de formare în cadrul Asociației Române de Psihoterapie prin Dans și Mișcare. Încrederea pe care o am în faptul că emoțiile/ mintea și corpul alcătuiesc un întreg, m-a făcut să doresc să îmi îmbogățesc metodele prin care pot însoți o persoană în procesul său de auto-cunoaștere și atingere a scopurilor. Astfel, în anul 2019 am început formarea ca terapeut craniosacral, o încununare a pasiunii mele mai vechi pentru terapii manuale și osteopatie.

Practic psihoterapia și terapia craniosacrală la Cabinetul meu, dar păstrez și în prezent câteva colaborări cu instituții care oferă aceste servicii beneficiarilor lor. Lucrez cu adulți, adolescenți și copii, atât în ședințe individuale, cât și în context de grup.

Experiența mi-a arătat că atunci când oamenii ajung să fie mai în acord cu propriul lor organism (suflet și corp), viața li se îmbunătățește considerabil, se pot bucura mai mult de ceea ce sunt și au în prezent, iar capacitatea lor de a-și împlini în cel mai potrivit mod potențialul crește.

Misiunea mea este să contribui la crearea unei vieți armonioase pentru persoanele cu care lucrez - atât în relația cu sine, cât și în relațiile cu ceilalți oameni. Cu empatie și respect față de ritmul de creștere individual, sunt prezentă față de nevoile fiecărei persoane cu care lucrez.


Despre psihoterapia centrată pe persoană


Psihoterapia centrată pe persoană este o abordare propusă de către Carl Rogers (1902-1987), un foarte influent psiholog american. Ea mai este denumită și ”centrată pe client”, sau ”rogersiană”. Câteva dintre principiile sale de bază sunt:

  • terapeutul își bazează demersul pe resursele personale ale clientului și creează un cadru de acceptare pozitivă necondiționată a multiplelor fațete ale personalității acestuia. În timp, clientul se poate privi pe sine cu acceptare crescută, iar schimbările necesare în viața lui se produc mai ușor.

  • terapeutul este non-directiv - nu își propune să direcționeze sau să ofere anumite sfaturi clientului și are o încredere fundamentală în faptul că acesta știe (sau poate ajunge să își dea seama) încotro este bine pentru el să meargă.

  • terapeutul pune în centrul procesului terapeutic relația stabilită cu clientul și are încredere în ”tendința la actualizare” a acestuia. Tendința la actualizare înseamnă că în fiecare persoană există o forță vitală care o ”împinge” înspre împlinirea potențialului personal și realizarea unui echilibru dinamic cu aspectele vieții.

  • terapeutul privește prin cadrul de referință al clientului, ”intră în papucii acestuia” și facilitează capacitatea acestuia de a se reorganiza pe sine și relația sa cu viața, în direcția maturității. Rogers subliniază că oamenii nu doar vor să fie sănătoși, ci și că ei știu cum să fie, instinctiv. Terapeutul onorează și recunoaște unicitatea lumii interioare a fiecărui client, creează un spațiu propice vindecării. Așa cum crește o sămânță atunci când este udată, tot astfel o persoană crește atunci când primește hrana emoțională potrivită.


Despre terapia craniosacrală

Terapia craniosacrală a fost dezvoltată de dr. John E. Upledger, osteopat și doctor chirurg, în urma studiilor științifice pe care le-a condus la Universitatea de Stat Michigan din Statele Unite, între anii 1975-1983, unde a fost profesor de biodinamică și cercetător clinic.

Este vorba despre o metodă foarte blândă, desprinsă din osteopatia craniană, de evaluare și îmbunătățire a funcționării sistemului craniosacral (membranele meningeale, structurile care controlează presiunea intracraniană și lichidul cefalorahidian care înconjoară și protejează creierul și măduva spinării).

Terapia craniosacrală stimulează procesul natural al corpului de auto-corectare și însănătoșire, întărește rezistența la îmbolnăvire, ajută la alinarea durerii și are eficiență într-o gamă largă de dureri și disfuncții (v. subpagina ”Terapie craniosacrală” de la ”Servicii”).

Ea se adresează atât persoanelor cu probleme de sănătate, cât și persoanelor care vor să-și păstreze un tonus normal și să facă față stressului zilnic mai ușor. Este recomandată tuturor categoriilor de vârstă, nu interacționează în mod negativ cu niciun alt fel de terapie sau medicație. Este o terapie fără risc sau efecte secundare - se spune adesea: ”cel mai mare rău pe care poți să îl faci cu terapia craniosacrală este să nu reușești să faci nimic... ”.

Ce am apreciat de la bun început la terapia craniosacrală este că ea poate deveni o tehnică de terapie psihosomatică, care permite atât eliberări ale restricțiilor de la nivel fizic, cât și eliberări semnificative ale componentelor emoționale. Deși nu este necesar să se manifeste la fiecare tratament, acest fenomen, numit eliberare somato-emoțională, poate apărea ca urmare a reamintirii unor momente traumatice și/ sau emoționale.

De asemenea, găsesc că există o asemănare foarte puternică între psihoterapia centrată pe persoană și terapia craniosacrală: ambele sunt terapii non-directive. Terapeutul nu este expertul care „știe mai bine”, ci expertul care însoțește cu empatie un organism ce poartă în sine resursele și, în bună parte, „răspunsurile” la dificultățile cu care se confruntă.

”Fiecare protocol de tratament trebuie să fie dictat de înțelepciunea corpului pacientului. Ce face terapeutul este să îndepărteze obstacolele, așa cum ai îndepărta pietre de pe un drum”.

John E. Upledger