Acest articol s-a concretizat în urma proiectului desfășurat de Asociația Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană, în care m-am implicat și eu. Timp de 3 luni, pe perioada stării de urgență și a primei luni de stare de alertă, am oferit ședințe de psihoterapie online persoanelor aflate în situații emoționale dificile.
În mod neașteptat, un număr mare de persoane dintre cele care au stabilit un contact inițial cu noi nu au dorit să și efectueze vreo ședință de psihoterapie. Aceste persoane au spus în linii mari: „este bine să știu că există cineva acolo la care pot apela dacă vreau”. Asta ne-a arătat destul de multe despre care sunt nevoile unei persoane aflate într-o situație foarte dificilă și care ar putea beneficia de ajutorul/ susținerea unor specialiști. Am înțeles mai bine că adesea un bun ajutor pe care îl putem oferi nu ține de fapt de a face ceva concret, ci de a arăta că suntem dispuși să le fim acelor persoane alături, de a ne arăta disponibili emoțional.
În societatea de azi, oamenii întâmpină adesea dificultăți atunci când cineva drag trece printr-un moment foarte dificil – când scriu asta mă gândesc mai ales la pierderile pe care fiecare dintre noi le trăiește de-a lungul vieții, și în special la moartea persoanelor apropiate. Când vine vorba să interacționăm cu o persoană care a suferit o astfel de pierdere, pot să apară o mulțime de întrebări, îndoieli și neliniști: „ce ar trebui să fac?”, „e bine dacă spun asta sau mai bine să spun altceva?”, „cum să îi dau de înțeles că poate să mă roage să îl/o ajut?”, „oare sunt prea intruziv dacă spun asta?”, „oare celălalt e pregătit pentru a discuta cu mine, ar avea nevoie de asta?” și tot așa.
Au fost făcute cercetări psihologice în legătură cu acest sentiment de „durere profundă/ jale” (în engleză, ”grief”). Ce au constatat cercetătorii este că atunci când suntem „cel mai jos”, nu prea avem nevoie de cineva care să se străduiască prea mult „să ne ridice”, să ne îmbărbăteze, să ne facă să uităm de suferința noastră în diferite moduri. Ci mult mai mult avem nevoie de cineva care poate să stea cu noi și cu durerea noastră, fără să facă prea multe, care poate să ne însoțească – asta este cel mai bine primit și este ceea ce, finalmente, „ne ridică” și ne ajută să depășim momentul dificil.
Aceleași cercetări fac și niște constatări triste. În societatea contemporană, deși suntem atât de „evoluați și competenți”, nu suntem foarte pricepuți în a ne descurca cu sentimentele dureroase care sunt aduse de moarte, divorț, traumă. Asta în ciuda faptului că a susține pe cineva în momentele cele mai întunecate ale vieții este (sau poate că ar trebui să fie văzută drept) o „competență bazală” a ființei umane. Ceea ce în lumea tradițională a satelor exista și ținea de firescul vieții („ce avea de făcut fiecare” era mult mai clar și eficient reglementat), în lumea contemporană a orașelor este o raritate – sau în orice caz poate deveni o sursă de neliniști sufletești.
Atunci când cineva drag se confruntă cu o pierdere, ce avem de făcut pe plan emoțional este să încercăm să nu facem prea multe. De reparat nu putem repara ce s-a petrecut, nici nu e cazul să încercăm să privim lucrurile într-o perspectivă mai pozitivă, insistând să spunem lucruri de felul „totul se întâmplă cu un motiv” sau „sunt sigur că s-a dus într-un loc mai bun”. Poate că așa este, dar într-o primă instanță este mult mai folositor să validăm starea emoțională a celuilalt – asta înseamnă pur și simplu să îi arătăm că îl „vedem” (și implicit respectăm) cu toată durerea prin care trece, că îi vedem și starea de vulnerabilitate. Ce facem este să oferim consolarea că există cineva lângă el/ea, care îi poate oferi sprijin. Ca prieten sau rudă, e bine să urmărim să rămânem prezenți în relație, să arătăm asta, să înțelegem cu adevărat unde se află persoana pe care dorim să o susținem emoțional – și să fim dispuși să o ascultăm, dacă cumva simte să ne vorbească. A sta în tăcere alături de cineva poate fi o provocare, dar poate fi și o binefacere pentru cel aflat în durere.
Oricâte studii s-ar face despre durerea profundă și pierderi, adevărul este că lucrurile nu sunt atât de bătute în cuie: nu poate nimeni să spună cât timp va dura sau cât „este normal” să dureze revenirea după o durere profundă. La fel, nu poate fi nimeni foarte precis în privința stadialității recuperării – nu parcurgem cu toții exact aceleași stadii de revenire după o pierdere și cu siguranță nu în același mod.
Titlul acestui articol vine de la o întâmplare care mi-a fost povestită acum mulți ani de către un art-terapeut transpersonal din Australia, care era și șaman și care avea „în tolbă” multe povești din experiența lui de viață. El călătorise la un moment dat pe un vapor, timp de mai multe săptămâni. Pe același vapor se îmbarcase un tânăr caucazian căruia tocmai îi murise mama; era foarte tulburat emoțional și călătorea cu niște colegi de lucru. O dată cu trecerea zilelor, situația lui se înrăutățea tot mai mult, părea „să își piardă mințile”, iar colegii săi erau neputincioși în privința stării lui. Pe acel vapor erau angajați și trei marinari aborigeni din Australia – descriși ca fiind „niște negri mari la 2 metri, care nu prea vorbeau”. Situația tânărului a fost salvată cu ajutorul lor, în mod cu totul neașteptat. Într-una din seri, cei trei au venit la ușa cabinei tânărului și i-au spus simplu: „Am venit să plângem împreună cu tine”, lucru pe care l-au și făcut și care l-a ajutat pe tânăr să depășească impasul sufletesc în care se afla. În termenii psihologiei contemporane, am spune că în acest fel tânărul a fost ajutat să își trăiască doliul, lucru pe care nu apucase să îl facă, și despre care colegii săi nu au intuit că îi este necesar…
Întâmplarea m-a făcut să mă gândesc și la funcția bocitoarelor din societățile tradiționale. E adevărat că fiecare popor are reacția lui vis-a-vis de moarte și că fiecare abordare e la fel de îndreptățită să existe. După cum știm (cel puțin „așa scrie în cărțile de istorie”), dacii trăiau moartea cuiva cu bucurie și nașterea cuiva cu tristețe; la fel știu că în ultimii ani a devenit o adevărată modă în Ghana ca groparii să danseze exuberant, pe o muzică răsunătoare. Dar cel puțin în cultura europeană, moartea cuiva a fost privită în mod tradițional cu tristețe, iar dispariția unui obicei cum este cel al prezenței bocitoarelor la moartea cuiva pare să fi adus cu ea niște dezechilibre (sau cel puțin niște provocări în plus) în privința tratării sentimentelor de jale.
Sigur, în zilele noastre a apărut meseria de psiholog și cea de psihoterapeut, cumva este parte din datoria noastră să putem facilita procesul de doliu al unei persoane. Suntem pregătiți pentru a ști cum să însoțim o persoană care traversează cele mai grele momente ale existenței sale (iar în societatea contemporană a ajuns să fie mai important mai degrabă „a ști cum să fii” [ca atitudine sufleteasă, sprijin emoțional], decât „ce să faci”).
Dar deși sunt psihoterapeut și îmi fac meseria cu devotament, mă gândesc cu prețuire la cât de puternic era în trecut sentimentul de apartenență la comunitate. Oamenii se ajutau între ei, de multe ori fără să aibă altă știință decât „școala vieții”, intuiția și respectarea sănătoaselor obiceiuri transmise din tată-n fiu.
Lumea care s-a dus, s-a dus – și trecutul nu are cum să se întoarcă – dar cred că ar trebui ca o componentă cât mai însemnată a educației să o reprezinte educația sentimentală. Părinții, din ce văd la familiile cu care lucrez, își asumă destul de greu datoria lor educațională (nu doar în ceea ce privește educația sentimentală) – sunt, desigur, mult prea mulți factori care explică această tendință și poate voi intra în detalii într-un alt articol. În „marea schemă a lucrurilor”, poate că părinții nu au o vină anume, dar la fel de adevărat este că educația copiilor nu e o sarcină care să le revină doar învățătorilor și psihologilor.
Terminând de scris aceste rânduri, mă gândeam că la fel de semnificativ ar fi să scriu despre „Am venit să râdem împreună cu tine”. Și stările de bucurie, exaltare, extaz „se iau” – nu știu dacă e o prejudecată faptul că oamenii se lasă mai lesne contaminați cu ele (pentru că dacă s-ar lua mai ușor, probabil am vedea mai multe persoane săltând pe stradă de voioșie…), dar în orice caz de data asta am ales să scriu despre un subiect ... mai dureros.