Mi-am propus să scriu acest articol pentru că în ultimul an am lucrat cu destul de multe persoane care au ceea ce se cheamă „tulburări de alimentație” (care fac parte din categoria tulburărilor de dependență) – anorexie (distorsionarea imaginii corporale, însoțită de teama permanentă de îngrășare și de repulsie față de alimente – din gr. „an” [fără]+„orexis” [dor, poftă, apetit]) și bulimie (o stare de foame excesivă, necontrolată, cvasi-permanentă, asociată adesea cu episoade de vomă provocată și însoțită uneori de efectuarea de antrenamente fizice epuizante – din gr. „bou” [nesățios]+„limos” [foame]). Acestea două apar de multe ori alternativ la aceeași persoană – adică există perioade de anorexie alternate cu perioade de bulimie.
Acum 20 de ani, când eu însămi am traversat o perioadă de 2 ani de anorexie, numele acesta nu prea se folosea la noi în țară, dar tulburările de alimentație au de multă vreme nume și clasificări – primul caz de anorexie a fost descris în 1694, iar de atunci s-a scris și se scrie / se discută în continuare mult despre acest subiect. Ca în privința oricărui lucru, și în cazul tulburărilor de alimentație întâlnim atitudini extreme – unii pun la îndoială însăși existența lor (preferând să creadă că o adolescentă anorexică „are doar gărgăuni în cap”), ceea ce face ca persoanele care trec prin așa ceva să se simtă foarte rușinate că au ajuns în situația în care sunt și să le fie foarte greu să vorbească despre acest subiect „tabu”. Pentru alții însă, anorexia și bulimia sunt chiar subiecte foarte comerciale – o clientă adolescentă îmi povestea despre o aplicație unde unele persoane (care au și ele aceste tulburări de alimentație) dau sfaturi despre cum să faci să fii un anorexic „mai bun” (de exemplu cum să îți anulezi senzația de foame, cum să îți provoci voma mai ușor/ mai puțin dureros etc.).
În urma proceselor terapeutice pe care le desfășor nu am descoperit vreo „tehnică miraculoasă” care să le facă să dispară instantaneu, în toate cazurile este vorba de terapii de lungă, prin care încercăm să descâlcim numeroasele „firișoare emoționale” în care a ajuns să se simtă captivă persoana în cauză. Comportamentele se schimbă greu – mai ales dacă persoana a ajuns la vârsta adultă (peste 35-40 de ani), și cel mai adesea persoana ignoră multă vreme efectele negative pe care le are asupra sănătății sale tulburarea alimentară – sau, uneori le admite la nivel rațional, dar simte că nu are puterea de a schimba ceva în viața ei. Iar pentru a schimba comportamentele încercăm mai întâi să facem lumină în sfera emoțională. Pentru asta este nevoie de timp, deoarece avem de-a face cu inerții somato-emoționale – adică plasate atât la nivelul sufletului, cât și la nivelul obișuințelor corporale consolidate (despre asta am scris mai mult în alte articole, precum „Unde este blocajul?”). Și oricum, în general în procesul schimbării apar adesea întrebări precum: de ce să risc o schimbare?, de ce să mă confrunt cu ceva nou? – când aspectele vechi, chiar dacă sunt problematice, oferă o securizantă (deși doar aparentă) conservare a identității.
În majoritatea lor, persoanele cu care am lucrat s-au opus ideii de a lucra în terapie și cu corpul – le-am propus să alternăm partea de psihoterapie prin discuție cu partea de terapie craniosacrală sau cu psihoterapie prin dans și mișcare. Cel puțin în stadiul în care am ajuns cu ele, nu au putut accepta ideea de a aduce „pe scenă” și corpul, nici prin a se lăsa atinse de către mine, nici prin a merge pe ideea de a pune corpul în mișcare (chiar dacă unele persoane sunt chiar dependente de exerciții fizice, aceasta fiind una dintre formele prin care se străduiesc obsesiv să își mențină greutatea sub control). Cred că este o reticență ce ține atât de specificul tulburărilor de alimentație (unde interocepția, „scufundarea în propriul corp” este adesea văzută ca implicând multe riscuri), dar și de specificul cultural al țării noastre – în alte țări știu că se obțin rezultate bune tocmai în clinicile care propun un demers holistic, ce îmbină lucrul cu corpul și lucrul prin discuție. Pe de altă parte, poate că, eu însămi nefiind „o clinică”, nu am câștigat pe deplin încrederea acestor persoane. Oricum de obicei doar prezint opțiunile, nu insist pentru că știu cât de mult au de-a face anorexia și bulimia cu sentimentul de control și cu dificultatea de trăi acest sentiment în relațiile semnificative.
Din sfera lucrului cu corpul, singura tehnică care a fost primită cu destul de multă ușurință a fost Focusing-ul – care este o metodă investigativă senzorial-imaginativă și care cel mai probabil a fost văzută ca neprezentând „riscuri” deoarece nu presupune atingere din partea terapeutului, și nici mișcări prea ample (deci nici expunere/ vulnerabilizare) din partea clientului. Am folosit-o ca metodă de împrietenire cu senzațiile din corp, de recâștigare/ consolidare a încrederii în faptul că trupul poate fi un prieten, o sursă de înțelepciune, un ghid în atât de alambicata lume a emoțiilor. Am făcut astfel câțiva pași dincolo de jocul atât de înșelător al imaginilor pe care ni le construim cu toții în legătură cu corpurile noastre.
Corpul este modalitatea în care existăm în această lume. Datorită numeroaselor influențe care vin înspre noi de-a lungul vieții, este relativ simplu să preluăm judecăți de valoare din partea oamenilor (a diverșilor oameni, nu e necesar să fie vorba despre persoane semnificative sau apropiate nouă), mai ales atunci când „terenul” este sensibil în privința aspectelor legate de imaginea de sine și imaginea corporală.
În general, acest „teren” (psihicul uman) este considerat a fi mai sensibil la vârsta preadolescenței și adolescenței, în perioada marilor căutări identitare. Dar, cum putem spune că ne aflăm toată viața în căutări și reformulări identitate, anorexia și bulimia nu sunt circumscrise vârstelor menționate. Astfel, ajungem să credem despre noi înșine că suntem (sau că nu suntem) „suficient de buni” (din eng. „good enough”) doar dacă avem o anumită greutate sau anumite dimensiuni corporale, chiar dacă astfel de cerințe față de corpul nostru vin în contradicție cu starea sa de sănătate. În general, femeile sunt mai predispuse către acest lucru, dar „contaminarea cu idealuri” nu le aparține în exclusivitate acestora.
Unul dintre gesturile esențiale ale ființei umane întrupate este actul de a mânca. Sunt țesute în jurul acestui gest atât de multe prescripții, conotații, interdicții sau prejudecăți – încât mi se pare imposibil să precizăm cât anume din el este fiziologic, și cât anume este emoțional.
Sunt destul de sigură că fiecare adult a experimentat, la un moment dat în viața lui, o formă de mâncat care nu răspundea nevoilor lui organismice – acel așa numit „mâncat emoțional”. În această categorie foarte generală o să includ mai multe comportamente, ca de exemplu a mânca o felie de tort în plus, chiar dacă te simțeai deja plin; sau a mânca dintr-un fel de mâncare pe care o rudă insistă că l-a făcut special pentru tine, chiar dacă tu nu ai poftă, sau chiar ești supărat pe acea persoană; după cum o să includ și gestul de a nu mânca ce ți-a fost pregătit de către părinți și chiar ai poftă să mănânci, dar nu mănânci doar pentru că e foarte important pentru tine să refuzi genul acesta de atenție „materială” și să tragi astfel un semnal de alarmă în privința nevoilor tale emoționale ignorate. - - Sigur că din acest punct de vedere, ne putem întreba cine este de fapt sătul sau nesătul, cu pofte sau lipsit de pofte – corpul sau sufletul? În viziunea mea (care este destul de larg acceptată în prezent), ele nu pot fi separate, fiind vorba despre continuum-ul minte-corp.
Titlul articolului provine de la o propunere pe care am folosit-o cu o adolescentă, iar imaginea asociată articolului reprezintă creațiile ei în lut, în legătură cu ideile de „corp gol”, respectiv „corp preaplin”. Voi încerca să detaliez puțin din punct de vedere senzorial cele două concepte.
Corpul gol este asociat de către o persoană care se abține de la mâncare cu o stare de amorțire a simțurilor, de fapt și a sufletului. Simte că așa îi este, cumva, mai bine, deoarece astfel poate să facă față mai bine sentimentului de neputință pe care îl trăiește adesea în interacțiunile sale. Iar sentimentul de neputință este într-adevăr o trăire cu care nu e tocmai ușor să stai. Am observat că el apare în interacțiuni din motive variate. Uneori este vorba despre o incapacitate (percepută) de a stabili anumite limite legate de diverse aspecte ale relațiilor – fie pentru că persoana este dominată (cel puțin la un nivel de suprafață al trăirilor) de un mare „nu știu” în privința preferințelor personale, fie pentru că persoana știe destul de clar ce ar vrea să facă, dar nu se percepe ca fiind în stare să realizeze asta și ajunge să facă ceva ce nu este în acord cu dorințele sale, fapt ce deschide calea spre modalități inautentice de a fi, aducătoare de suferință.
Alteori, persoana are această capacitate de a spune „nu”, ba chiar poate fi foarte vehementă și, de exemplu, își poate da cu ușurință voie să trăiască stări de furie în interacțiunile cu cei apropiați – dar în profunzime persoana simte că nu se cunoaște cu adevărat, spune că nu știe cine este și drept urmare ceea ce simte este un fel de „înghețare a devenirii” (nu știe ce vrea, cum să acționeze, înspre ce direcție să se îndrepte, este deconectată de intuiția sa) – manifestată în acest exemplu sub o formă explozivă.
Corpul gol aduce cu sine o stare de „plutire” deasupra lucrurilor și oamenilor (chiar dacă problemele reale persistă), un soi de detașare sau senzație de curățare/ curățire; lipsa de vlagă nu reprezintă o problemă pentru persoana în cauză, iar importanța problemelor de sănătate care apar adesea este minimalizată.
Corpul preaplin este asociat de către persoanele cu tendințe de mâncat excesiv tot cu o stare de amorțire a simțurilor (pentru persoanele adulte, mâncatul excesiv poate fi chiar o modalitate deliberată de a ține în frâu instinctul sexual, de exemplu, căruia nu reușeșc să îi răspundă în mod corespunzător). Însă consumul nestăpânit de alimente este trăit cu un mare conflict interior – în principal între plăcerea adusă de simțul gustului, pe de-o parte, și teama absolută de îngrășare, pe de altă parte. Sentimentul care rezultă este cel de vină, o vină copleșitoare de a fi făcut un pas greșit, de a nu mai putea repara pasul greșit făcut ș.a.m.d.
În mod corespunzător, corpul preaplin este însoțit de o stare de „afundare”, de pierdere a speranței și de o senzația de întinare.
Spiritul psihoterapiei centrată pe persoană fiind non-directiv, în lucrul meu cu clienții nu mă grăbesc să trag imediat niște concluzii. Demersurile sunt exploratorii, încearcă să aducă clarificări și „re-așezări în propria albie”, o mai amplă înțelegere de sine. De exemplu cu o altă persoană am ajuns la niște clarificări foarte folositoare prin paralela dintre corpul vizibil (/ care vrea să fie văzut) și corpul invizibil (care nu vrea să fie văzut) – sau, prin extensie, care să aibă dimensiuni cât mai mici (până la dispariție), așa cum își doresc persoanele cu anorexie. Aceste concepte s-au ivit din demersul realizat în timpul ședințelor cu clienta respectivă, nu au fost propuse de către mine, ci doar evidențiate.
De multe ori schimbările emoționale le preced pe cele comportamentale – adică persoana ajunge să simtă că poate fi mai clară în relațiile sale, chiar dacă are în continuare comportamente de persoană anorexică. Lucrurile sunt cu atât mai greu de schimbat dacă de exemplu sunt și alți membri ai familiei care au de asemenea o tulburare de alimentație (de exemplu, dacă mama unei adolescente se confruntă și ea cu bulimia, dar nu urmează neapărat un proces terapeutic pentru a fi mai bine cu sine – ceea ce poate face ca ea să nu reușească să ofere granițe clare și securizante fiicei sale).
Alteori, se întâmplă ca schimbările comportamentale să le preceadă pe cele emoționale (sau, poate, să meargă mână în mână cu ele). Spun „se întâmplă” deoarece nu este genul de demers pe care îl vizez eu (e mai degrabă specific unor terapii cognitiv-comportmentale să propună anumite schimbări în gândurile și obișnuințele persoanei, prin care să încerce instaurarea unei stări de bine), dar am avut și eu de-a face cu două astfel de situații. Pe de-o parte, poate fi vorba de acele persoane care au o problemă de sănătate atât de intruzivă și severă, încât „le trezește la realitate” și le determină să ia decizia de a renunța la comportamentele bulimice, chiar dacă emoțional încă nu sunt lămurite „în ce ape se scaldă”. Iar pe de altă parte, poate fi o decizie de viață majoră – cum a fost cazul unei cliente de 35 de ani care s-a hotărât să rămână însărcinată (o decizie atât de greu de luat pentru o persoană care și-a construit întreaga viață în jurul cifrei indicate de cântarul ei…) și care a renunțat treptat la comportamentele bulimice, deși emoțional încă mai erau multe lucruri de clarificat.
În încheiere, aș zice că, deși tulburările de alimentație trec, preocuparea pentru corp rămâne :). Sub alte înfățișări, poate sub înfățișări „sănătoase” sau „spirituale”, mai pline de grijă față de sine, față de alții. Pentru mine, depășirea perioadei de anorexie a fost urmată la doar câțiva ani de descoperirea faptului că „am un corp” (până atunci fusesem prin excelență un „șoarece de bibliotecă” cu multe complexe de inferioritate legate de înfățișare și sexualitate), cât și de dezvoltarea unui adevărat „cult al corpului”, pe care îl urmez și îl dezvolt și în ziua de azi. A fost un proces îndelungat, dar ce merită subliniat ar fi că de la bun început pentru mine a fost un non-sens să gândesc corpul ca fiind separat de spirit. Astfel că treptat mâncarea și corpul au devenit domenii ale libertății și experimentării – de la explorări corporale (diverse discipline spirituale de mișcare, experimente de deprivare senzorială etc.), până la testarea unor regimuri alimentare inedite (stat mai multe luni doar pe hrană lichidă, zile de post negru etc.). De câțiva ani buni păstrez „calea de mijloc”, mi se pare cea mai potrivită mie, cel puțin în această perioadă a vieții mele, deși e adevărat că fenomene precum inedia (sau „breatharianism” = capacitatea de a trăi perioade îndelungate fără mâncare sau chiar și fără băutură, hrănindu-se doar cu „energie”) sună interesant :).
La final de tot: știu că unele persoane care suferă de tulburări de alimentație se deschid foarte greu față de alții și le este greu să își împărtășească povestea, chiar și unui psihoterapeut. Dar la fel de adevărat este că în multe cazuri asta e esențial în procesul de depășire a dificultăților. Așa că, dacă vă numărați printre acele persoane, puteți căuta susținere și în mediul online, există tot felul de forumuri de discuții (unde puteți păsta anonimatul) despre tulburări de alimentație, există grupuri de suport online (asta dacă nu aveți dificultăți în a vă asuma identitatea; unele grupuri sunt gratuite, altele cu plată) – este vorba despre grupuri de suport organizate de către persoane/ instituții din alte țări (de exemplu, Marea Britanie sau SUA), cel puțin eu nu am cunoștință să existe astfel de grupuri și în România.
Să avem grijă de noi, trup și suflet!