Pentru unii dintre noi, perioada de izolare din vremea pandemiei a adus noi înțelegeri în privința conceptului de identitate, care m-au făcut să vreau să scriu despre ce înțelegem prin identitate, mai cu seamă în relație cu nevoia/ dorința de a avea control în viețile noastre. Un al doilea motiv de a scrie despre acest subiect este desigur și faptul că multe dintre persoanele care vin în terapie doresc să afle un răspuns la întrebarea „Cine sunt eu?” - eventual să afle acest răspuns rapid, și eventual, răspunsul să fie valabil pentru tot restul vieții. Și încă un treilea motiv care m-a împins spre tema identității: situația din această perioadă ne-a îndemnat pe toți, poate mai mult decât de obicei, să privim și în ”curtea vecinului” – iar felul în care a reacționat fiecare țară ne-a arătat, o dată în plus, că suntem foarte diferiți.
Identitatea este una dintre nevoile umane de bază, unul dintre elementele care conferă sentimentul de sens al existenței. Este un cadru, „cadrul nostru de referință”, care ne ajută în fiecare zi să ne percepem ca fiind „cunoscuți/ familiari nouă înșine”. Uneori privesc identitatea drept un concept iluzoriu, care ne ajută să ne păstrăm coerența interioară și adaptarea în societate, precum și un reconfortant sentiment al controlului, în pofida extremei variabilități a vieții și a noastră înșine. O să mai subliniez că în acest articol nu am abordat întrebarea „Cine sunt eu?” din punct de vedere al determinismului – cât anume e determinat de noi, cât anume determină ”destinul” sau lumea ce și cine suntem noi.
Cât de important este simțul identității în viața noastră poate fi constatat mult mai ușor atunci când ne raportăm la persoanele cu diferite afecțiuni, la care conștiința de sine este afectată (cum este în cazul demențelor, la cei cu probleme de sănătate mentală sau cu diverse dizabilități). Sinele acestor persoane ne apare ca fiind fragmentat, prezența lor ne inspiră confuzie, lipsa sensului și ne face de multe ori să nu știm cum să ne raportăm la celălalt. Pentru familia unei persoane care a făcut Alzheimer, de pildă, cea mai mare dorință este ca ruda lor să se întoarcă la vechiul fel de a fi, să fie „ca înainte” - ceea ce este o imposibilitate. Și se simt puși în dificultate de a relaționa cu ”noua” persoană. În astfel de momente este de ajutor să avem în vedere că ceea ce nouă ne pare lipsit de sens în comportamentul unui bolnav, poate să aibă sens în realitatea sa, în noul său cadru de referință.
Putem presupune că toți oamenii au nevoie să se sprijine pe un simț al identității personale și pe un anumit sistem de credințe. Dacă, la un moment dat și dintr-un anume motiv, acest sistem este în dezacord cu desfășurarea vieții, atunci apare o destabilizare, însoțită de regulă de anxietate, și necesitatea de a adapta identitatea personală și sistemul de credințe sau chiar de a înlocui în întregime aspecte ale acestora.
Anxietatea poate să apară pentru că atunci când se pune problema unor „schimbări identitare”, am putea simți asta ca pe o amenințare, ceva care pune sub semnul întrebării sentimentul nostru de apartenență și autodeterminare, precum și sentimentul nostru de control. Atunci când suntem provocați să ne schimbăm anumite convingeri sau principii după care ne ghidăm viața, de obicei încercăm să luăm în calcul o întreagă serie de argumente și variante de acțiune posibile. Este momentul în care o persoană „se reformulează” sau „se reinventează” ș.a.m.d. Asta nu este un lucru ușor, pentru că imaginea de sine și imaginea corporală a persoanei sunt constructe foarte complexe, multidimensionale (sociale, psihologice). În psihologie se consideră că ele se află într-o structurare-destructurare continuă (adică în general este acceptată o fluiditate a identității) dar schimbarea lor intențională necesită timp. Fiecare dintre noi este „multi-fațetat” - în psihoterapia rogersiană se vorbește despre faptul că fiecare persoană are o multitudine de „configurații ale selfului”, între care se formează o rețea complexă de relații și influențe.
Reformularea de sine necesită să depășim limitarea dată de a avea un singur punct de vedere, o singură dispoziție (/ modalitate de a judeca lucrurile) în care ne situăm în lume. Pare adevărat faptul că reformularea se petrece în toate straturile ființei noastre, nu doar la un anumit nivel vizat în mod direct și conștient de către noi. La fel de adevărat este că doar rareori oamenii se află pe un „drum al Damascului” și trăiesc o reconvertire totală – în mod real, transformările se petrec treptat, simultan cu păstrarea anumitor aspecte din vechiul sistem de credințe, din vechiul mod de a fi, pe măsură ce „se face loc” alternativelor.
La nivel de nuanțe identitare, putem spune că avem cu toții alternări de dispoziție, uneori rapide și multiple. Potrivit anumitor teorii psihologice (pe care le împărtășesc), instabilitatea produsă de această serie de schimbări succesive reprezintă, de fapt, regula – mai degrabă decât constanța interioară. În identitatea noastră putem numi o stare dominantă, și un anume tip de meta-motivație care domină cel mai mult experiența și comportamentul nostru. Dar asta nu înseamnă că stările opuse, non-dominante, nu au loc – ele apar, chiar dacă apar cu o durată și intensitate redusă.
Controversele legate de chestiunea identității sunt chiar mai pronunțate atunci când privim la cum stau lucrurile în alte culturi. În cultura noastră, eul este privit ca fiind autonom, cu granițe bine delimitate, în timp ce în alte culturi care plasează comunitatea mai presus de individ, eul este mai dependent de situațiile sociale, cu granițe fluide/ flexibile. Atunci când o persoană asiatică spune „Identitatea mea nu înseamnă personalitatea mea. Cine sunt eu înseamnă familia mea, religia mea, câți ani am și unde merg la școală…” – ar trebui să o considerăm imatură, sau cu „granițe slabe ale eului”? Din perspectivă vestică, poate că da. Dar dacă privim lucrurile prin prisma valorilor și a normelor extrem de diferite din aceste zone ale lumii, atunci înțelegem că identitatea este definită și trăită în moduri surprinzător de diferite.
Fiecare persoană alege cum se raportează la identitatea sa. Am observat că oamenii cu „convingeri puternice” întâmpină mai greu anumite schimbări și dezvoltă tendința de a se deconecta de sentimentele lor profunde – iar lucrul acesta nu ține neapărat de vârstă, așa cum se spune în general. Pe de altă parte, unii se simt foarte mulțumiți cu sine și își înțeleg atitudinea inflexibilă în sensul „am coloană vertebrală, sunt puternic în convingerile și principiile mele”. Ceea ce uneori este într-adevăr admirabil.
Totuși, o variantă de personalitate armonioasă am văzut-o mai frecvent la cei care se bucură de identitatea lor puternică și de sentimentul controlului (de sine mai degrabă), dar nu se sfiesc să renunțe temporar la acest control și „să împartă puterea” cu, să zicem, viața și fluxul ei. Asta generează o implicare dătătoare de forță și o flexibilitate mai mare în raport cu propriile nevoi – în sensul de a îmbrățișa ideea că ei pot să păstreze o stare interioară bună, chiar dacă nevoile nu le sunt îndeplinite pe loc, sau exact sub forma dorită. Asta permite trăitul în sine, în loc de a încerca să controlezi experiența trăitului.
Din cele de mai sus reiese, așa cum am scris și în subtitlu, o înțelegere fluidă a identității. Trebuie să admit(em) totuși că dorința de a avea control în viețile noastre este firească. De la cea mai mică vârstă, predictibilitatea comportamentului părinților este ceea ce asigură o dezvoltare sănătoasă în viața copiilor – crearea unui sentiment de securitate extern face ca acesta să poată fi dezvoltat mai apoi pe plan interior. Un adult sănătos are în propria sa lume interioară „a safe place”, un locușor unde se simte Acasă. Este un sentiment atât de plăcut, încât este firesc să căutăm să îl simțim cât mai des. Și din acest motiv și din multe altele, se întâmplă uneori ca în anumite momente, dorința de control să… scape de sub control, ducând la tensiuni interioare sau transformând relațiile cu semenii în relații de putere ș.a.m.d.
Pentru multe persoane, a trăi cu incertitudinea este sinonim cu a trăi cu una dintre cele mai mari temeri: teama de necunoscut. De multe ori preferăm chiar să avem cunoștință despre lucruri foarte negative (din prezentul pe care îl trăim sau din viitorul nostru), decât să nu știm nimic. Realitatea este însă că trăim tot timpul cu un anumit nivel de incertitudine, dar de obicei nu ne concentrăm pe asta, ci ne ocupăm viața cu tot soiul de lucruri. Ceea ce îmi amintește de vorbele lui John Lennon:
„Viața este ce se întâmplă în timp ce tu ești ocupat să faci alte planuri.”