Deși pot părea niște termeni destul de dramatici, „moarte interioară” și „renaștere” sunt potriviți pentru a vorbi despre transformările interioare, despre acele momente când lăsăm să moară părți ale ființei noastre care nu ne mai sunt necesare și vine timpul ca alte aspecte să iasă la suprafață.
Perioada de epidemie este o perioadă îndelungată de retragere din viața/ scena socială, care înseamnă și o „moarte simbolică”. Și asta mi se pare că este valabil pentru ambele extreme – și pentru cei care sunt lipsiți de activitate, și pentru cei care desfășoară în noile condiții o activitate crescută. La un nivel foarte general, ceea ce se petrece este o recluziune, o izolare, chiar dacă impusă. Această retragere și „ieșire din sine însuși” era desfășurată programatic de către societățile din vechime, sub forma riturilor de trecere. Numai prin „moartea definitivă” (sau „coborârea în întuneric”, cum mai este numită) a copilului se putea naște adultul. Deși este însoțită de angoase firești, dacă o acceptăm cu răbdare și înțelegere, ea poate să ne aducă robustețe interioară.
Sigur că mediul virtual modifică mult acest proces și ne determină să nu îngăduim până la capăt retragerea și să continuăm interacțiunile sociale sub forma comunicării online. Cei mai mulți oameni se consideră cu adevărat salvați de progresul mijloacelor tehnologice și se întorc plini de speranță și recunoștință către posibilitățile existente – este o provocare să reușim să le folosim cu moderație.
În mod tradițional, se considera că pierderea (unor libertăți personale, a unor beneficii de statut, a unor elemente fizice – haine, păr etc.) poate deveni o șansă de găsire a unei identități noi. Raportat la vremurile moderne, nu știu dacă „găsirea unei identități noi” este tocmai formularea cea mai potrivită. Online, de pildă, putem să ne creăm cu ușurință o mulțime de avataruri și să desfășurăm o sumedenie de jocuri identitare. Așadar, o să consider că scopul acestor privațiuni ar fi mai degrabă „maturizarea unor aspecte ce țin de ființa noastră”.
Privațiunile sunt, desigur, relative la viața fiecăruia. De la imposibilitatea de a merge la o cafenea sau de a te plimba parc, la imposibilitatea de a-ți exercita profesia sau la decizia de a nu intra în contact cu cei dragi, de teama că i-ai putea contagia. Toleranța la frustrare a fiecăruia își spune cuvântul, și reușim să trecem prin aceste momente mai ușor sau mai greu.
A alege să trăim cât mai asumat experiența unei „morți interioare”, a ne da voie să „murim”, pe cât posibil fără a ne îndrepta către distracții exterioare, ne poate da ocazia să descoperim mai bine ce înseamnă „a fi viu”. Cum așa? Pentru mine, o experiență din acest registru este urmată de o așezare în trup, de liniștirea organismului în albia sa, de o „locuire de sine” mai profundă decât anterior. Pentru alte persoane, apare sentimentul fizic că „năpârlesc”, că au avut înainte o „armură”, o piele care se întărise sau chiar le devenise o povară, pe care au lăsat-o să cadă, făcând loc alteia. Se poate vorbi în acel moment despre o renaștere.
Intrarea în situația de haos, de pericol atrage după sine necesitatea de a lua una sau mai multe decizii legate de existența noastră. Însăși etimologia cuvântului „criză” ne arată acest lucru – în greacă, unul dintre înțelesurile de la „krisis” este „decizie”. Capacitatea de a lua o decizie, de a ne hotărî, este ceva ce ține de creșterea noastră, de procesul „în-carnării” noastre. Frica, chiar dacă ne face să tremurăm sau ne încremenește, poate avea și darul de a ne provoca peste ceea ce crezusem anterior a fi limitele noastre.
În momente de criză avem șansa de a ne da seama că nu mergem pe drumul propriu de dezvoltare și putem schimba ceva, pentru ca nașterea sufletească să se împlinească. Dacă anterior poate ne-am ghidat după șabloane exterioare, prestabilite de societate, vine timpul pentru a realiza riscurile unui astfel de trai și pentru a face ceva ce corespunde propriului fel de a fi. Dacă vrem cu orice preț să păstrăm o situație de confort, putem ajunge să suferim mai mult. Se pune, așadar problema unei revoluții interioare.
O revoluție interioară, dacă o trăim cu asumare și sensibilitate față de ceea ce implică ea. În ultimii ani întâlnesc multe recomandări de psihologie foarte pozitivă”, care mi se pare că acoperă cu un strat de afirmații trăirea experiențelor așa cum sunt ele. Aceste afirmații pozitive sunt de altfel foarte bine intenționate – și, pe termen scurt, poate fi foarte relaxant să încerci să intri într-o stare de liniște prin a-ți spune, de exemplu, că „toate celulele corpului meu sunt sănătoase”. Dar pe termen lung asta înseamnă mai mult că ne eschivăm, nu că ne auto-încurajăm.
Domeniul psihosomaticii arată că mai sănătos este să „privim în ochi” adevăratele imagini ale sufletului nostru, decât „să punem sub preș” lucrurile nu tocmai măgulitoare pe care poate ni le înfățișează. Urâte sau crude uneori, măcar aceste imagini sunt sincere – pot să aducă rezolvarea suferinței și înseamnă evoluție, găsirea necesarelor înțelesuri personale, pe care nimeni altcineva nu ni le poate oferi de-a gata.
Atunci când apărările de la nivelul sufletului sunt mari (adică suntem înverșunați și nu vrem să acceptăm anumite aspecte), apărarea de pe plan fizic – adică imunitatea noastră – este slăbită. Este valabil și contrariul: când la nivelul psihicului nu ne apărăm cu îndârjire și întâmpinăm ceea ce vine într-o stare de înțelegere, imunitatea organismului este puternică.
Multe dintre persoanele aflate în izolare cu care am vorbit sunt destul de nemulțumite de situație, și mai ales de faptul că „There is no deadline” – nu știm când se va termina, este nevoie să ne clădim zilnic speranța. Într-adevăr fortificarea speranței este un proces subtil, dar până la urmă ne stau suficiente elemente la îndemână – pe lângă amintiri sau vise și planuri de viitor, ne putem crea mici obișnuințe zilnice plăcute sau ne putem hrăni din mobilizarea pentru luptă în prezent. Oricum, văd și o anumită ironie: în mod obișnuit ne simțim „fugăriți” de diversele deadline-uri, iar acum ne-am dori cu ardoare să existe unul, și să fie cât mai curând.
Deși face parte din viață, moartea (fie cea interioară, fie cea concretă) nu este un subiect confortabil. Cunosc părinți care evită să le vorbească copiilor despre moarte; după cum și adulți care evită să le spună părinților cu boli în stadii terminale că vor muri. De aceea, pe lângă îndemnul de a permite morților interioare să aibă loc, o să închei cu o întrebare retorică (nu îmi amintesc din ce scriitor este citatul), care îndeamnă la reflecție pe această temă, a atitudinii pe care o alegem – niciuna dintre variante nu este „mai corectă” decât cealaltă:
„Cine <<are dreptate>>: floarea de cireș care, atunci când simte că moare, își împrăștie petalele în vânt; sau floarea de trandafir, care, atunci când moare, se agață cu disperare de tulpină?”