O dată pe an rogersienii (= psihoterapeuții din orientarea centrată pe persoană) se adună într-o tabără de o săptămână. E prilej pentru a dezvolta comunitatea, a face schimb de experiență și a desfășura grupuri sau ateliere pe o anumită temă (prestabilită, anunțată de la începutul anului). Anul acesta tema a fost „Corp, sexualitate, cuplu”. Era clar că aceste subiecte complexe ne vor face să aducem în discuție aspecte „arzătoare” din existența noastră și din lucrul cu clienții care vin cu problematici din această sferă. Realitatea a fost însă ceva mai complexă decât ne așteptam, date fiind restricțiile impuse – legat de distanțarea socială și măsurile de siguranță/ igienă luate ca urmare a pandemiei.
A fost o provocare să aducem în discuție (și mai puțin în prezență, pentru că unele dintre interacțiuni s-au desfășurat online…) corpul cu toate ale lui. Dar mai bine să iau fiecare zi pe rând și să vă povestesc despre toate acestea.
Prima zi a însemnat o punere în temă și o apropiere de propria noastră corporalitate. A fost vorba despre o discuție urmată de un exercițiu de Focusing, Psihoterapia centrată pe persoană este „soră bună” cu Focusing-ul, care e o metodă de explorare intuitiv-senzorial-rațională. Foarte pe scurt, semnificațiile personale (în principiu, răspunsuri la diferite întrebări mai mult sau mai puțin clar formulate) se găsesc prin a întreba corpul.
Este nevoie doar să găsești un timp și spațiu de liniște pentru tine însuți. Fie stând pe scaun, relaxat și cu atenția îndreptată spre interior – fie în picioare, cumva într-o stare relaxat-activă, pregătit să-ți lași corpul mișcat de informațiile care apar pe parcurs. Elementul esențial este lucrul cu „felt-sense” (l-am menționat și în articolul despre empatia kinestezică, și în cel despre vise, visuri și corp), acel ceva pe care îl simți în corp și e greu de pus în cuvinte, un fel de ghem de senzații-emoții, neclar, ciudat, care te intrigă și îți cere atenția – și pe care eu l-am tradus prin termenul de „senzație-emoție”, traducere cam forțată, dar destul de exactă.
Întrebarea pentru care am căutat răspuns în corpul nostru a fost de această dată „Cum sau de unde simțim susținere în vremuri grele?”. Cum sau de unde ne-am aștepta să vină această susținere, din partea cui, în ce momente am simțit-o și cum au fost senzațiile respective; în ce momente nu am simțit susținerea de care aveam nevoie, cum am simțit asta în corp și ce am făcut cu ceea ce am simțit.
Fiecare a fost liber să exploreze pe căile pe care era purtat de către senzațiile din corpul său și fiecare a aflat anumite răspunsuri. Atunci când lucrăm cu corpul de obicei înțelegerile la care ajungem sunt „mai pline cu/ de seva noastră”.
A doua zi am vorbit despre „Atașament și separare în cuplu – a dori și a fi dorit”. A fost un bun prilej de a interoga ce anume presupun atașarea și îndrăgostirea, cum înțelegem nașterea unei noi identități la nivelul cuplului, „eu în relație cu celălalt”. Am discutat cum este trăit de fiecare dintre noi faptul că în cuplu devii necesar, util, dorit – dar și ce nevoi, așteptări, frici apar, care sunt valorile fiecăruia și cum se poate ajunge la un ritm comun de creștere. Mare lucru acest ritm comun de creștere :)
Am abordat apoi și separarea – cum este integrată în conceptul de sine experiența de a nu mai fi dorit de către celălalt? Cum este trăit abandonul? Cum este trăită dependența? De cele mai multe ori, rănile care apar țin de: a nu mai fi dorit (chiar dacă poate tu îl dorești în continuare pe celălalt); a simți că nu mai ai valoare; a considera că altcineva care a apărut în viața celuilalt este mai valoros decât tine; a considera că nu ești suficient de bună/ă; a te simți respins/ă.
Respingerea sexuală este trăită foarte des drept o respingere a întregii persoane, de aceea pentru a face față cu bine unei separări este necesară o reorganizare a sinelui. În principiu, etapele care sunt parcurse în urma unei separări sunt: sfărâmare (dezorganizare); sevraj (durere devastatoare); interiorizarea separării; furie (depresie agitată – un fel de revoltă împotriva durerii) și ridicare. Fiecare persoană este unică/ diferită, parcurge în mod diferit și în ritmul său aceste etape, dintre care unele pot chiar să lipsească.
Ca exercițiu de Focusing, de data asta ne-am întrebat corpul: „Ce este bun pentru mine în a dori pe cineva?, ce face să fie o experiență bună pentru mine?” (și poate a găsi o imagine, un cuvânt, o senzație care să fie legat de asta), și apoi „Ce este greu pentru mine în a dori pe cineva?, ce a fost greu pentru corpul meu în toate experiențele avute?”
Tot în cea de-a doua zi a fost și prelegerea „Boala ca modalitate de rezolvare a conflictelor emoționale” - dar această temă este atât de vastă și a suscitat atât de multe discuții ce țin de minunatul domeniu al psihosomaticii, încât nu voi dezvolta mai mult aici – ci, poate, într-un articol viitor.
În a treia zi am vorbit despre „Congruența psihoterapeutului în abordarea temei sexualității”. Asta deoarece în psihoterapia centrată pe persoană tema sexualității este… cea mai prezentă prin absență. Adică: spre deosebire de psihanaliză, spre exemplu, teoreticienii acestui curent nu au avut prea multe de spus despre sexualitate. Ei au înțeles-o pur și simplu ca făcând parte din ansamblul personalității, și nu i-au acordat o atenție specială. Și cum și noi, psihoterapeuții suntem oameni - poate exista riscul de a nu fi foarte „dezghețați” la capitolul sexualitate. Uneori, atunci când un client are o anumită experiență sexuală și problematica sa ține de acest domeniu, pentru un terapeut poate fi dificil „să țină pasul” sau să se simtă în largul său cu discuțiile care apar.
Tocmai de aceea a fost util să explorăm ce înseamnă pentru noi sexualitatea și care au fost experiențele semnificative care au modelat felul cum ne raportăm la ea. Atunci când un terapeut simte claritate în raport cu sine și cu ce se află în „grădina sexualității sale” (așa cum s-a numit unul dintre exercițiile făcute), poate să aducă acea claritate și în relația cu persoana cu care lucrează, să îi împărtășească clientului rezonanța emoțională la ce aduce acesta în discuție ș.a.m.d.
Tot în a treia zi am abordat mai detaliat legăturile dintre „Corp, sexualitate și identitate”. Ne-am întrebat cât de mult sunt în expansiune aceste concepte – odată cu apariția unor zeci de noi categorii de genuri (non-binary, queer, gender fluid, neutrois, demi-gender etc.). Sau cât de mult este vorba despre „Alte măști, aceeași piesă/ Alte guri, aceeași gamă” - în sensul că în spatele acestor variații identitare regăsim aceleași dificultăți pe care le-au avut oamenii din cele mai vechi timpuri vis-a-vis de separare/ identitate și apartenență.
În a patra zi am abordat lucrul cu persoane distante (sau care au un stil de atașament evitant). Specificul lucrului cu acestea este importanța acordajului non-verbal – modul în care reușim să ne observăm propriul nostru corp și al celuilalt, felul cum îi transmitem/ oglindim persoanei cu care lucrăm că suntem prezenți acolo cu el/ ea, că o înțelegem și o însoțim în ceea ce trăiește.
[Pentu mine asta este important în orice interacțiune, a fost de fapt motivul care m-a îndemnat de-a lungul anilor să urmez mai multe formări în terapiile corporale. Consideram deja că mă străduiesc să fiu foarte atentă la această însoțire corporală și la felul în care pun în cuvinte ceea ce observ (asta implică să încerc să estimez și „unde se află clientul” - cât este util să îi spun, cât va auzi și integra din ceea ce îi spun)]
Exercițiul practic pe care l-am făcut a fost legat de explorarea sentimentului de rușine – fiind atenți la calitatea senzațiilor pe care le aduce în corpul nostru acest sentiment, în raport cu anumite experiențe personale trecute.
În a doua jumătate a zilei am discutat despre „Directivitate vs. non-directivitate în terapia de cuplu” (sau „terapia relațională”, deoarece „cuplu” poate să însemne și un cuplu părinte-copil). Psihoterapia centrată pe persoană este prin excelență non-directivă: terapeutul nu impune o anumită direcție, ci lucrează cu ceea ce aduce clientul în fiecare ședință, cu ceea ce este acesta „aici și acum”. În general, folosirea tehnicilor sau a diverselor exerciții nu este privită ca fiind necesară.
Și cu toate astea în terapia de cuplu unii terapeuți se pot simți mai în siguranță dacă au un „bagaj de tehnici” (tehnici care, de exemplu, își propun să dezvolte abilitățile de comunicare emoțională ale celor doi sau empatia acestora sau capacitatea de ascultare activă etc.). Poate pentru că acest „dans în doi” este mai complex decât a lucra cu o singură persoană și avem de a face cu voința a două persoane, lucru ceva mai dificil de integrat dacă rămânem în permanență non-directivi (dar nu imposibil).
Concluzia a fost că ne putem permite să fim autentici – dacă în anumite momente simțim că intervenția noastră ajută mai mult pe o cale directivă, sigur că va fi oportun să procedăm astfel. (După mine, folosirea unei anumite tehnici nici măcar nu înseamnă în mod necesar a-l direcționa pe om - ci doar a fi ceva mai activ în explorarea sinelui)
În cea de-a cincea zi ne-am „înfierbântat” abordând „Mituri despre sexualitate”. A fost un fel de „Știați că?” - o călătorie prin istoria diverselor popoare, tocmai pentru a înțelege mai bine diversitatea practicilor sexuale care au existat și care există și astăzi în lume – și în același timp relativitatea variatelor credințe și tabuuri legate de sexualitate.
Ca exercițiu practic, am notat și discutat mesajele negative legate de sex și sexualitate pe care le-am primit implicit și explicit de-a lungul vieții noastre. Cine, când, cum a influențat felul cum percepem sexualitatea, ce „mituri” am preluat, ce am respins. Împărtășirea acestora în grup a adus considerație față de parcursul individual al fiecăruia, fiind incredibil cât de multe mesaje negative am primit în educația noastră. Concluzia generală a fost că ceva atât de firesc și natural cum este sexualitatea a fost transformat pentru cei mai mulți dintre noi într-un „bau-bau” sau în ceva promiscuu.
În a doua parte a zilei am făcut un atelier de auto-explorare senzuală – în liniște, am pornit de la senzațiile prezente în corp și în mediul înconjurător, apoi am trecut la un moment de auto-atingere a unei mâini de către cealaltă. Îmbogățiți de aceste senzații, am dat curs propunerii de a modela în lut (cu ochii închiși) propriile noastre organe genitale. Fiecare a abordat acest lucru după cum a dorit – cu precizie anatomică, sau metaforic-ezoteric, sau ca un copil care se joacă în nisip ș.a.m.d.
În cea de-a șasea și ultima zi ne-am întors la exercițiul de Focusing din prima zi, care ne rămăsese ca temă de gândire (și simțire) pentru parcursul întregii tabere. Am intrat un pic mai mult în detaliile anatomice ale felului cum funcționează corpul (de la neuronii-oglindă și modelarea neuronală pe care o implică procesul terapeutic – până la teoria polivagală, foarte „la modă” în prezent pentru înțelegerea traumelor și explicarea tulburărilor post-traumatice).
Am discutat și despre felul în care am trăit la nivel corporal experiența taberei în sine – în condițiile atât de neobișnuite în care ea s-a petrecut. Unele lucruri au fost ușor de spus, altele mai greu – dar pentru mine și al meu corp, alternarea mediilor în care ne-am întâlnit pentru discuții a fost binevenită. Mi-a fost mai ușor să îmi urmez nevoia de mișcare, chiar dacă acest lucru a făcut să fie mai dificilă stabilirea relațiilor cu grupul.
Este clar că în tabără nu am epuizat subiectele propuse și că, de fapt, niciodată nu vom apuca să discutăm „Totul despre sex”. Dar eu, una, nici nu consider că era cazul - îmi place enorm sentimentul de taină, așa că nu pot să zic că m-am întors acasă cu vreo părere de rău :)