De regulă, în ceea ce privește corpul, blocajul se află acolo unde este nemișcare(a) la nivelul țesuturilor. Asta este destul de ușor de înțeles și de constatat în mod concret în cazul diverselor afecțiuni. La nivelul sufletului, blocajul este tot o stare de fixitate (sau de inerție) care apare, dar nu neapărat în sensul de comportament obsesiv (probabil „fixația obsesivă” ar fi prima conexiune pe care ne e la îndemână să o facem) sau de înțepenire într-o amintire traumatică; mult mai adesea este vorba despre convingeri (despre sine sau lume) care au fost stabilizate/ rigidizate și au devenit limitative. Astfel, ele ne îngrădesc viața sufletească – care, pentru a fi sănătoasă, trebuie să fie una mobilă, care caută în permanență să se adapteze condițiilor vieții. Întocmai ca în dictonul „Singura constantă este schimbarea” (regăsit în filosofia lui Heraclit, sau, anterior, în filosofia indiană etc.)
Sunt multe persoane care vin în terapie cu dorința arzătoare de a afla „ce este în neregulă cu mine?, unde sunt blocat?”, și cu așteptarea ca terapeutul să pună foarte punctual degetul pe sufletul lor și să zică „uite, fix aici este hiba”, iar din această constatare să decurgă rezvolarea respectivei dificultăți existențiale.
Ideea de a scrie un articol mai general despre blocaje mi-a venit acum o lună când, cu ocazia unui examen de grad, am primit o întrebare de la formatoarele mele din psihoterapia centrată pe persoană. Știindu-mi formarea secundară în psihoterapie prin mișcare-dans (care este percepută de unii drept „exotică/ seducătoare”, dar și cam obscură și de fapt pentru cei mai mulți cam nedemnă de luat în serios, din păcate), ele m-au întrebat pline de interes „cum îți dai seama unde are o persoană blocajul din felul cum se mișcă sau cum nu se mișcă?”
Dacă aș fi o fire tehnicistă, aș putea folosi o scală de evaluare precum Kestenberg Movement Profile, care este foarte complexă și precisă. Ea face legătura între tiparele de mișcare ale unei persoane și stadiul din dezvoltarea timpurie unde este probabil să fi rămas blocată acea persoană. Este vorba despre acele stadii despre care ne învață psihanaliza: oral, anal, genital intern și extern; fiecare cu submodalitățile pasiv, respectiv activ.
Fiecare dintre noi avem preferințe pentru diverse mișcări precum supt sau mușcat/ plesnit; răsucire sau încordare/eliberare; alergat/alunecare sau pornit/oprit; legănat sau scos capul la suprafață; sărit sau țâșnit. Pentru un ochi bine format, aceste preferințe devin ușor de observat în gesturile obișnuite pe care o persoană le face în viața de zi cu zi, atunci când scrie sau când își suflă nasul sau când fumează. Chiar dacă terapeutul identifică sau nu cu precizie un blocaj, ca direcție de acțiune, ce are de făcut pe tărâmul mișcării rămâne același lucru: să ajute acea persoană pentru ca ea să își îmbogățească vocabularul de mișcare, să îi facă propuneri care lărgesc registrul restrâns pe care deja îl folosește aceasta.
Sunt convinsă că orice terapeut adună o mulțime de indicii despre viața sufletească a cuiva din observarea înfățișării, a gesturilor și mișcărilor unei persoane (chiar dacă mai mult sau mai puțin conștient), dar atunci când eu fac asta, nu simt că „pun degetul” pe un loc foarte precis din suflet despre care să pot afirma sus și tare „aici este blocajul”. Chiar și atunci când este vorba despre o traumă ușor identificabilă în biografia persoanei, vastitatea apelor sufletului mă face să abordez problema din aproape în aproape. Ce simt sunt mai degrabă niște constelații care fie sunt înțepenite/ mlăștinoase, sau fie se mișcă precum un mecanism căruia parcă i-ar fi sărit o rotiță. Și atunci intervin pentru o mai amplă conștientizare și o fluidizare generală a întregii vieți sufletești, pentru că știu că asta înseamnă o stare de sănătate.
Relația stabilită cu persoana aflată în terapie devine motorul schimbării, iar fiecare tip de terapie în parte folosește anumiți catalizatori. De pildă, în dans-terapie, acești catalizatori sunt creșterea bucuriei/ confortului de a fi în propriul corp și obișnuința de a folosi și interpreta metaforele pe care corpul nostru ni le arată. Spun asta deoarece împărtășesc credința că „Ceea ce este împins din conștiință în zona de Umbră, își găsește expresie conștientă pe scena corpului” („Boala ca șansă” - Ruediger Dahlke) – adică ceea ce nu conștientizăm sau poate chiar respingem din viața sufletului nostru, își găsește cumva expresie (/ rezolvare) în ceea ce ni se întâmplă la nivelul corpului.
În ultimii ani se bate monedă tot mai mult pe conștientizare – să trăiești într-o relație conștientă, să fii părinte conștient etc. Sigur că este un deziderat. Eu una, chiar dacă mă îndeletnicesc ceas de ceas cu observarea vieții mele, parcă nu reușesc să conștientizez semnificația fiecărui mic gest al ființei, să prind în cuvinte ce simt și de ce și cum simt. Cred că acesta este cazul tuturor oamenilor – și că nu neapărat o conștientizare deplină (și, corespondent, „punerea în cuvinte”) e absolut necesară, ci mai degrabă îndreptarea binevoitoare a atenției (/ intenției de analiză) către ființa noastră și către legăturile pe care le stabilim cu lumea, creșterea deschiderii față de experiență. În zona de terapie, de pildă, aduc rezultate excelente și metode terapeutice care lasă numeroase aspecte la granița dintre conștient și inconștient – cum este art-terapia sau, un exemplu și mai punctual, „Authentic Movement”.
Cred că esența procesului de actualizare personală este fluiditatea – abilitatea de a răspunde schimbării circumstanțelor prin reconfigurarea balanței (a echilibrului). Schimbarea este un proces cu derulare permanentă. În terapie: „Persoanele nu se mișcă de la o stare fixă/ de homeostazie, către schimbare și apoi către o nouă stare fixă, deși un asemenea proces este cu putință. Ci un continuum mult mai semnificativ este acela care merge de la fixitate către schimbare perpetuă (‘changingness’), de la structură rigidă la curgere (‘flow’), de la stagnare/ stază la evoluție/ proces în mișcare” (Rogers, 1967).
Într-o terapie de succes, persoana este mai pregătită să lase experiențele să curgă, într-o manieră deschisă și fără să se apere. Felul în care își construiește experiențele este într-o permanentă transformare, pe măsură ce constructele personale sunt modificate de fiecare nouă experiență. Persoana devine un „proces integrat al unei eterne transformări” (traducere ușor poetizată a unui citat din Rogers). Și Peter Levine (creatorul Somatic Experiencing) sublinia: „a fi conștient nu este suficient; trebuie să găsești căi de a transforma (‘shifting’) experiența”.
Acum, câteva rânduri despre anumite beneficii pe care le poate avea și nemișcarea în plan exterior – chiar și când ea nu este un lucru pe care îl alegem sau pe care să îl putem controla, cum este cazul în această perioadă de epidemie.
Când libertarea de mișcare a fost redusă, cum ne putem menține totuși într-o stare de sănătate? Din experiența mea de persoană introvertă – pe la 21-22 de ani petreceam cu entuziasm câte o săptămână în casă, legată la ochi, „ca să investighez ce simt, să simt chestii” – întotdeauna este un spațiu larg atunci când ne îndreptăm atenția spre locul pe care îmi place să îl numesc „în sinea sinii”. Căile care poate sunt în exterior înguste sau strâmbe, sufocante, amețitoare sau confuze, care ne crispează – pot deschide în interior un univers care să ne ofere liniște, răspunsuri la întrebări, sau farmec.
De cele mai multe ori, mișcările reduse în plan exterior ne cer de fapt să facem mișcări ample în interiorul nostru, întrucât ne este foarte mult solicitată capacitatea de a accepta și a face schimbări rapide pe toate planurile: de la structurarea unor noi obișnuințe cotidiene, până la ajustarea „marilor principii de viață” pe care le-am urmat până la momentul prezent (și în legătură cu care e posibil să fie nevoie să facem niște compromisuri).
Există și persoane cărora nu le este deloc confortabil „să stea cu sine”. Poate pentru că au trăit preponderent orientate către planul exterior, sau pentru că au zărit cândva în universul interior niște „balauri”, iar gândul de a face din nou o vizită acolo poate fi înspăimântător. Sau pentru că „dacă stai, îți stă norocul” și apar grijile legate de viitor. Cu toate acestea, fiecare – introvert sau extravert, are nevoie să călătorească în acel spațiu din când în când.
Întoarcerea către sine poate fi satisfăcătoare și pentru persoanele mai flegmatice, dar și pentru cei a căror fiziologie reclamă să facă multă mișcare. Sigur, sunt etape și etape în viață – când la 29 de ani am încercat să mai stau o săptămână în casă legată la ochi, am simțit că este un nonsens. Și cu siguranță este mai dificil să te „reculegi cumințel”, când vine ca o impunere din exterior. Dar în asemenea momente îmi amintesc de povești de viață ale unor persoane la care limitările de mișcare au fost însoțite de tratamente dezumanizante – și atunci sunt recunoscătoare pentru starea de fapt și îmi găsesc mai ușor resursele de vitalitate de care am nevoie în urmarea unei discipline zilnice echilibrante, pe care cred că aș putea să o desfășor chiar și într-un spațiu de 3m pe 3m :)
Astfel am ajuns să mă gândesc la o „nemișcare mișcată/ mișcătoare” și o „mișcare nemișcată/ nemișcătoare” – și să îmi amintesc de poezia lui Nichita Stănescu, „Cântec” – „[…] lăsai în voie să-mi plutească-n jururi/ emoția cea schimbătoare de contururi, / mereu crescândă, descrescândă pururi”.