De aproape 4 ani am o mică colaborare cu o organizație care sprijină victimele traficului de persoane. Asta înseamnă că am ocazia de a lucra în psihoterapie cu femei care au fost traficate – și m-am gândit că merită să scriu câte ceva despre acest subiect. Nu doar pentru că România ocupă și a ocupat timp de 15 ani primul loc din Europa în ceea ce privește atât numărul de traficanți, cât și numărul de persoane care ajung să fie traficate. Ci pentru că, dincolo de cifrele alarmante, sunt la mijloc istorii de viață cutremurătoare, din care putem învăța…
Cele mai multe dintre femeile cu care am lucrat nu s-au implicat în procese terapeutice de lungă durată. Fie pentru că au privit psihoterapia drept un ajutor punctual, care rezolvă un aspect existențial concret (de exemplu, gestionarea furiei față de cineva; dorința de a comunica mai bine cu un apropiat; insomnia etc.). Fie pentru că nu au avut suficient de multă încredere în mine sau în procesul terapeutic și nu s-au putut deschide mai mult pentru a continua. Fie pentru că nu au înțeles într-un mod mai complex cum ar putea psihoterapia să le fie de ajutor. Fie pentru că nu au avut în acel moment din viața lor disponibilitatea de a-și lua timp pentru ședințe, când viețile lor atât de tumultuoase le impuneau aspecte mai urgente – situație în care un instrument atât de valoros cum e psihoterapia nu avea cum să aducă cele mai bune roade ale sale.
Dar voi scrie în detaliu despre două dintre persoanele cu care am lucrat pe parcursul a mai bine de 3 ani. Sunt persoane cu situații de viață foarte diferite între ele, deși urmele faptului că au fost timp de ani de zile victime ale abuzului emoțional, fizic și sexual se văd, și există similarități psihologice între ele.
Prima persoană este o femeie de nici 30 de ani, o să o numesc Ana, care a crescut în sistemul de protecție – a trecut prin mai multe centre de plasament, dar a păstrat și păstrează legătura cu mama biologică – mamă care de fapt a îndreptat-o spre a face prostituție la vârsta de 15 ani, ea însăși făcând asta. Sub „aripa” unui proxenet, Ana a practicat timp de mai mulți ani prostituția în țară și în străinătate (Anglia și Italia). În acei ani a avut și trei fetițe, dintre care una cu proxenetul ei. Și din acest motiv a fost foarte dificil chiar și să se gândească să se „întoarcă împotriva lui”, dar la un moment dat, după ani de violențe crunte, a făcut acest pas și, cu sprijinul organizației cu care colaborez eu, i-a intentat acestuia un proces penal (pentru trafic) și unul civil (pentru custodia fetei, rămasă în grija bunicilor paterni).
Interacțiunea cu fostul proxenet continuă să fie una complicată, chiar dacă el se află acum în închisoare pentru faptele săvârșite – deoarece Ana se simte cumva datoare să nu rupă relația dintre el și fiica lor și, în plus, nu dorește să îl supere prea mult, urmare a trecutului împreună. Terapia o ajută să înțeleagă tot mai clar dinamica dintre ei, care o ține legată de fostul agresor și care o predispune să intre în continuare în relații (nu doar de cuplu) în care abuzul se repetă, persoanele profitând de ea în diverse moduri (prin exploatare în muncă; prin neplata unor sume de bani împrumutate; prin a-i cere servicii pe care ea nu le poate refuza, precum a avea grijă de copiii vecinilor, deși ea însăși este uneori într-o stare precară de sănătate sau nu are bani pentru necesitățile cotidiene ale propriei familii etc.).
Ana este o persoană cu o mare voință – a trecut prin 3 ani de procese cu proxenetul și părinții acestuia, a găsit puterea de a-și reface viața, s-a căsătorit, a mai născut o fetiță cu soțul ei (deci are patru fete în prezent) și în toamna trecută s-a apucat de liceu. Este însă foarte credulă: are un simț al realității (din toate punctele de vedere) destul de slab dezvoltat, se chinuie mult să își câștige traiul, intră adesea în datorii și are un accentuat spirit de sacrificiu – îi pune mereu pe alții pe primul loc (de exemplu, amanetează bijuterii ca să îi trimită bani fratelui, aflat în închisoare, doar pentru că acesta o roagă să îi trimită bani). A făcut câteva cursuri de pregătire în câteva meserii, dar se împarte într-o mulțime de direcții și culege prea puține roade din ceea ce a învățat să facă, ajungând adesea să lucreze ca zilier. Relația cu soțul suferă de pe urma dificultăților traiului în comun – și el fiind la fel de credul ca și ea, și intrând în mod iresponsabil într-o serie de încurcături cu legea.
De asemenea, relația cu mama continuă să îi creeze probleme, ele intrând adesea în conflict, în special din cauza faptului că mama consumă alcool și devine agresivă verbal cu Ana. Foarte greu Ana a învățat că e mai bine să nu aibă așteptări din partea ei, a avut mai multe tentative de a rupe definitiv relația cu ea, dar a reluat-o de fiecare dată. O roagă pe mamă să aibă grijă de fetițele ei, spunând că nu are altă variantă. Mama o ajută, dar este rece sau chiar batjocoritoare la adresa Anei, ceea ce o exasperează pe Ana – care are izbucniri de furie, sau își pierde speranțele. De când am început să lucrăm în terapie, se văd îmbunătățiri în sensul diminuării așteptărilor pe care ea le are de la mamă, și în sensul dispariției atacurilor de panică, pe care Ana le trăia săptămânal. În general, Ana a devenit mult mai conștientă de ce simte și de motivele pentru care simte ce simte, dar foarte des spune că nu prea poate să schimbe felul cum stau lucrurile în relațiile ei. Nu se imaginează trăind vreodată singură cu copiii, așa că e mai bine să „îndure” ce e de îndurat împreună cu cei foarte apropiați din viața ei.
Ana a câștigat ambele procese cu fostul proxenet – atât pe cel penal (el se află pentru încă vreun an în închisoare și ar trebui să îi dea niște despăgubiri substanțiale atunci când va fi eliberat), cât și pe cel civil (Ana a obținut custodia fetiței pe care o are cu proxenetul, iar fetița se află la ea de aproximativ 2 ani deja). Cu toate astea, ea trăiește cu „frica în sân” ca fostul proxenet să nu găsească o modalitate de a ajunge la ea și de a-i face rău, ei sau fetițelor ei. Deși mult mai puțin decât la începutul terapiei, vorbește în continuare cu el la telefon și o lasă pe fetiță (dacă vrea aceasta) să îi vorbească, deși vede influența lui negativă (o minte sau îi face promisiuni deșarte) – dar nu vrea să îl supere prin ruperea oricărei legături. În prezent Ana înțelege totuși mai bine că el nu e „atotputernic” cum l-a perceput timp de ani buni (imagine pe care în continuare el încearcă să o mențină), dar anii de abuz se fac simțiți și acum în dinamica lor relațională.
În procesele prin care a trecut, Ana a fost un martor extrem de bun și conștiincios, trecând cu bine prin numeroasele prezentări în fața instanței și aducând multe și, mai important, semnificative amănunte despre întreaga rețea de trafic de persoane a cărei victimă a fost.
Mi-a spus că a început să scrie și o carte și speră ca într-o zi cât mai multă lume să cunoască povestea ei – în special ea speră ca povestea ei să ajungă la cât mai multe fete care riscă și ele să fie traficate… Cel puțin, ea asta face și dacă printre cunoștințele ei „miroase” că ar fi vreo fată care se află în pericolul acesta – o ia deoparte și îi împărtășește povestea ei, povățuind-o cum să aibă mai multă grijă și să se ferească de un astfel de viitor. Nu este deloc lucru ușor de făcut pentru Ana, pentru că, în comuna în care locuiește, „lumea” nu o privește cu ochi buni – cei mai mulți dintre oameni îi cunosc trecutul și fie evită apropierea de ea, fie o batjocoresc de-a dreptul. Dar Ana a trecut prin multe și uneori chiar a fost în stare „să mute munții din loc”.
Pe a doua persoană o voi numi Maria; acum ea are puțin peste 40 de ani. Cazul ei nu se încadrează la „trafic de persoane”; încadrarea legală chiar a reprezentat o provocare la procesul penal – în cele din urmă nici încadrarea de „exploatare sexuală și prin muncă” nu a dus lucrurile prea departe; și în final (dacă am înțeles bine toate procedurile juridice) încadrarea care a ajutat procesul să înainteze cât de cât a fost cea de „viol” (care însă se prescrie după un anumit număr de ani ș.a.m.d.).
Maria a crescut într-o familie „tipică” și a primit educația corespunzătoare vârstei. La 17 ani, însă, a intrat într-o organizație condusă de un lider, care reușea să manipuleze în mod abil vreo 20-30 de femei – le-a exploatat prin muncă (fizică, dar și intelectuală, în tot felul de proiecte pentru care nu erau plătite), cât și sexual (violând și fete minore) – pe o durată foarte mare de timp. Cele mai multe dintre fete/ femei locuiau în aceeași casă cu liderul; și, în mod oficial, erau libere să își viziteze familiile oricând voiau – dar erau privite cu asprime la întoarcerea în casă. Liderul poza într-un om de mare înțelepciune și le convinsese că lumea „din exterior” este rea sau inferioară spiritual, iar el era omniscient și omnipotent. Nu se autointitulase „guru” (organizația desfășura proiecte socio-educative, nu de natură spirituală), dar subînțelesul acesta era…
În ședințele noastre, Maria a făcut adesea referire la faptul că părinții ei i-au spus întotdeauna (și ei, și fratelui și surorii ei mai mici) că ei sunt niște copii deștepți – iar pentru ea faptul de a fi stat timp de 17 ani, deci până la vârsta de 34 de ani, în acea organizație nu era compatibil cu această concepție de sine, că ea este un copil deștept. Ședințele noastre au ajutat-o de-a lungul anilor să vadă că uneori există o mare discrepanță între ceea ce reprezintă I.Q.-ul și reușitele școlare, pe de-o parte, respectiv ceea ce reprezintă dezvoltarea emoțională, pe de altă parte… De asemenea, o idee greu de integrat a fost aceea că părinții nu au știut să îi acorde ceea ce Maria ar fi avut nevoie pentru a se dezvolta emoțional într-un mod armonios. În familia ei emoțiile nu au existat, nici comunicarea despre ce simte fiecare, nici autenticitatea în privința nevoilor emoționale pe care fiecare dintre membrii familiei le are. În prezent ea face mici pași înspre a schimba poziționarea proprie în cadrul familiei, dar este un proces anevoios, cu progrese, dar și cu pași înapoi.
Pentru Maria a fost foarte greu de acceptat însuși statutul de „victimă” – ea văzând în acest termen o umilință. A fost foarte mulțumită când o femeie dintr-o altă țară (femeie care fusese traficată și cu care Maria s-a întâlnit la o conferință) a propus un termen alternativ celui de „victimă”, anume „supraviețuitoare”. Acesta nu are pentru ea conotația umilitoare pe care îl are termenul de „victimă”.
Maria se află de aproape 3 ani într-o relație de cuplu – care pare funcțională, dar în care ea de fapt nu este liberă (nu își dă ea voie) să se exprime sau să aibă față de partener ceea ce se cheamă „cerințe emoționale”. Un exemplu grăitor în acest sens este faptul că Maria știe de la începutul relației că partenerul ei consumă când și când droguri, dar nu i-a spus niciodată nimic despre asta, de teama unui conflict – deși există influențe negative ale acestui fapt în dinamica lor și e ceva ce o deranjează, o îngrijorează.
Maria se luptă să părăsească actualul loc de muncă (o mare victorie pentru ea a fost înaintarea demisiei), o organizație unde lucrează de 7 ani într-o poziție de management, deși relația profesională cu liderul acestei organizații este una în care ea dezaprobă puternic principiile și deciziile lui, muncește multe ore peste normă și are un permanent sentiment că nu a făcut suficient pentru organizație – sentiment identic cu cel trăit în organizația acelui „guru”.
Maria este foarte fidelă, devotată până la sacrificiu diverselor cauze, mai puțin fidelă reușește să își fie sieși… I-a fost foarte greu să ajungă, în terapie, să aibă încredere în ce simte și în faptul că are dreptul să simtă ceea ce simte (orice ar simți ea). Mecanismul ei de apărare predilect este disocierea – se disociază foarte ușor de propriile emoții sau intuiții, cât și de propriul corp, trăind într-o cvasi-permanentă stare de agitație anxioasă pe care nu o conștientizează în mod independent.
Deși este o fire cerebrală și este capabilă să alcătuiască liste întregi de argumente raționale, are adesea nevoie de o validare externă (a unei alte persoane), mai cu seamă atunci când se întâmplă să aibă o părere/ judecată negativă despre cineva sau ceva, în special față de un bărbat. E ca și cum ea a fost condiționată de traiul în organizația acelui „guru” să accepte pozitiv necondiționat orice comportament, orice manifestare, de fapt… orice abuz. Comportamentul abuziv a fost normalizat de-a lungul celor 17 ani petrecuți în casă cu alte femei aparent libere, dar în fapt abuzate (din atâtea puncte de vedere).
Centrarea atenției și grijii ei este pe celălalt și pe nevoile de orice fel ale celeilalte persoane; exista la începutul procesului terapeutic o teamă enormă de a nu supăra pe nimeni (nu doar bărbați) cu nimic. Maria mi-a spus cândva, vorbind despre sine și despre alte femei aflate în situații de exploatare/ traficare: „Noi nu avem o stimă de sine, un sentiment de auto-protecție – ce facem, facem pentru că ne gândim la ceilalți. Fetele care au fost traficate și au intentat procese – unele s-au gândit la copiii lor, la a-i recupera. Eu, când am mers la un jurnalist și am vorbit despre ce s-a întâmplat, m-am gândit la fetele din organizație care au rămas în urmă și pe care voiam să le ajut să se elibereze de acolo, nu am făcut-o pentru mine.” Subliniez și că Maria a făcut acest pas după vreo 3-4 ani de la plecarea din casa acelui „guru” – după ce „s-a pus pe picioare”, s-a angajat, a terminat facultatea, după ce s-a gândit și răzgândit de multe de ori dacă să facă pasul acesta sau nu.
Foarte des în timpul ședințelor a fost vorba despre sentimentul enorm al datoriei pe care l-a simțit față de femeile rămase în casă după plecarea ei. Despre sentimentul de vinovăție că ea s-a smuls de acolo, a plecat și le-a părăsit să sufere în continuare – deși era conștientă că unele dintre ele nu mai sufereau neapărat (la nivel conștient), ele adoptaseră rolul de agresor-persecutor pentru fetele nou-venite și făceau jocurile „guru”-ului…; dar pentru altele dintre ele ar fi vrut să facă mai mult. În prezent această stringență de a face mai mult s-a temperat – cu ajutorul discuțiilor noastre Maria înțelege că a făcut pur și simplu tot ce ține de ea, dar că din păcate, la felul cum este tărăgănat procesul, e posibil ca „mașinăria justiției” să nu facă dreptate până la urmă…
De la plecarea ei, au mai fost și alte femei care și-au găsit curajul să plece (dar, din păcate, au intrat în organizație și multe alte „noi adepte”…) – Maria a luat legătura cu unele dintre ele, dorindu-și o apropiere pe care o idealizează, dar pe care își dă seama că nu are cum să o forțeze să se întâmple – aș zice că ea are tot mai mult curaj să privească lucrurile „față către față”, cât și să se exprime așa cum simte, în relațiile apropiate sau în diferite interacțiuni. Și continuăm să lucrăm.
Îmi dau seama că ar mai fi enorm de multe de povestit din lucrul cu aceste două femei. Am reușit doar să schițez poveștile lor de viață – iar la final nu aș trage neapărat vreo concluzie, sper ca puținul pe care l-am scris să fie grăitor pentru o chestiune complexă, care e mai prezentă printre noi decât ne putem da seama atunci când privim la suprafața lucrurilor…