Atât specialiștii din domeniul educației, terapiei, artei, cât și părinții vorbesc tot mai aprins și mai avizat despre nevoia de mișcare a copiilor și apar tot mai multe programe educative sau de terapie care țin cont de aceasta, în general metode preluate și adaptate în țara noastră, după ce s-au bucurat de succes în alte țări.
Dar parcă niciodată nu este îndeajuns de subliniată nevoia unei educații psiho-somatice solide și a mișcării (cu accent strict pe fizicalitate, sau pe metaforă corporală, sau pe legătura cu celelalte arte, sau cu o cunoaștere a sufletului mai generală etc.), nu numai de dragul lor în sine, dar și ca mijloc de stimulare a progreselor din toate celelalte arii de cunoaștere.
Nici în zona de psihoterapie nu am văzut prea des să se aplice toate informațiile de care dispunem despre unitatea minții și a corpului, adesea demersurile educaționale sau terapeutice reușind după părerea mea doar „să agite corpul și spiritul”.
Am observat, în cadrul unui proiect educațional, un grup de copii mixt, alcătuit din copii din familii și copii din centre de plasament, cu tulburări comportamentale ușoare. Aceștia din urmă manifestau agresivitate, nerespectarea drepturilor celorlalți, a regulilor sociale, greutăți în a stabili relații și în rezolvarea conflictelor pe cale pașnică.
Copiilor le era greu să împărtășească spațiul și să rămână în cerc la activități – sau în orice altă formă organizată, care reclama integrarea spațiului lor personal cu cel al altora. Imaginea corporală și granițele corporale erau neclare, apăreau frecvent expresii motrice de anxietate excesivă, de la reacții violente, la „agățare lipicioasă” de celălalt (fenomenul „liană”) și, dacă ar fi să pun în cuvinte, dorința copilului de a crea o „nouă piele” suportivă între el și adult.
Pe lângă acestea, copiii s-au putut bucura de joacă, mișcare, dans și exprimare prin artă. În general primeau afecțiunea, atât din partea adulților, cât și din partea celorlalți copii proveniți din familii care făceau parte din grup, cu excepția unor mici conflicte apărute. Adesea au fost la fel de creativi ca și restul copiilor, iar artele performative le-au oferit ocazia de a fi / de a se întâlni cu sine într-un mod pozitiv și plin de bucurie.
Proiectul nu a prevăzut desfășurarea unor ședințe de psihoterapie prin dans și mișcare, ci obiective psiho-educaționale din sfera artelor combinate.
De obicei, în terapie fiecare grup arată altfel, deoarece este cel mai bine să se urmeze îndeaproape nevoile participanților și doar astfel să se ajungă la o organizare. În tot cazul, un grup terapeutic de copii va fi mult mai structurat decât unul pentru adulți, iar terapeutul mult mai directiv, ferm, pro-activ în privința limitelor – dar în același timp flexibil, deschis spre schimbări. Pot apărea situații când terapeutul trebuie să separe fizic doi copii care se ceartă, atunci când aceștia nu răspund la intervenția verbală a terapeutului. Terapia ia forma unei activități anume – dans și joacă, povești; folosirea metaforelor, a imaginilor reprezintă „calea regală” către nevoile copilului.
În general se consideră că un grup care va avea efecte benefice trebuie să țină cont de:
1. existența unui spațiu sigur („a safe place”), care să faciliteze relațiile dintre participanți,
2. recuzită (eșarfe, mingi, pernuțe) și materiale de joacă, care fac să fie mai ușoară auto-exprimarea și comunicarea,
3. intenția de a folosi potențialul grupului pentru a susține organizarea internă sau o regresie controlată.
4. un terapeut cu „contur clar”, care va însoți membrii grupului și grupul ca întreg spre îndeplinirea anumitor sarcini de dezvoltare stabilite.
Copiilor cu o lipsă a controlului accentuată sau cu o toleranță la frustrare scăzută le poate fi greu să participe la un grup. Unora le este însă greu să fie într-o relație terapeutică individuală, iar un grup poate funcționa mai bine, deoarece prezența celorlați dispersează anxietatea.
Pentru unii părinți poate fi mai ușor de acceptat ideea de participare a copilului într-un grup, decât într-o terapie individuală. Pentru alții, însă, poate fi mai greu de acceptat, deoarece se pot teme de o „contaminare” cu comportamentele negative ale celorlalți copii din grup. Ține de terapeut să explice și să dobândească, indiferent de formulă, întreaga colaborare din partea părintelui, esențială în procesul terapeutic.
De-a lungul unui an și jumătate de zile, am avut bucuria și surprinderea să facilitez un grup de dans-terapie pentru părinți cu copii de 1 an și jumătate - 2 ani și jumătate. Bucuria, deoarece momentele dansante dintre mămici (și, uneori, tătici) și bebeluși au fost înduioșătoare și mi-au dat de fiecare dată idei pentru noi propuneri de lucru. Astfel se creează de fapt un grup de succes, prin cunoașterea și înțelegerea nevoilor individule, prin atenția acordată participanților, care prin trăirile lor aduc „materia primă” pentru ce urmează să propună terapeutul în ședințe. La acest nivel de vârstă mi s-a părut esențial să folosesc mult obiectele de recuzită, mai mult decât la alte niveluri de vârstă. Și nu doar „mai mult”, ci și într-un mod specific. Adică cel mai adesea cu o persoană adultă folosesc obiecte pentru a facilita găsirea unor metafore corporale, a unor înțelesuri simbolice, adânci și individuale, legate de preocupările din acea ședință. Cu copii atât de mici, joaca cu obiecte a vizat mult mai mult aspectele senzoriale, de explorare propriu-zisă a caracteristicilor legate de culoare, formă, mărime, temperatură, sunete ș.a.m.d.
Am spus că am avut și „surprinderea”, deoarece atunci când am acceptat propunerea de a ține grupul, nu mă așteptasem ca acesta să fie atât de longeviv (momentan, cel mai longeviv din câte am ținut) - este adevărat că a fost un grup deschis, au mai plecat și au mai venit participanți, caracterizat de libertate organizatorică - în sensul că nu a existat obligativitatea de a participa la un anumit număr de ședințe. Dar programul celor mici este destul de des foarte imprevizibil, așa că adaptarea era necesară și rezultatul a fost mai mult decât mulțumitor. Pentru unele dintre perechi grupul „a rămas mic” (ca nivel de vârstă, adică) - dar s-au legat prietenii care au continuat și pe mai departe.