Mi-am propus ca în acest articol să prezint într-un mod, sper, cât mai clar felul în care lucrez folosind terapia craniosacrală împletită cu dialogul. Aș putea spune că este despre „Eliberarea Somato-Emoțională” (v. John Upledger), așa cum o practic, în înțelegerea mea. Am ținut să îl scriu pentru că, pe cât de mult prețuiesc eficiența medicală a terapiei craniosacrale (ca metodă derivată din osteopatia craniană), la fel de mult prețuiesc și eficiența ei vis-a-vis de suferințele sufletești de tot felul. Și pentru că mi se pare că pentru multe persoane care aud despre eliberarea somato-emoțională persistă o nuanță de „misticism” (că, de exemplu, terapeutul pune mâna pe stern și „ies traumele”, cum se temea o clientă :), am vrut să clarific felul în care „dialogul dintre două inconștiente”, care apare uneori între terapeut și pacient, poate fi perceput drept ceva absolut firesc.
M-am întrebat dacă să pun titlul „Lucrul cu corpul și imaginile inconștientului”, dar am considerat că asta ne-ar face să ne gândim aproape negreșit la imaginile vizuale. Eu însămi sunt o ființă vizual-kinestezică – și, deși în genere se consideră că asta este „calea regală” a inconștientului, de fapt atunci când inconștientul ”ne vorbește”, el poate să o facă sub forma imaginilor de tot felul – vizuale, olfactive, auditive, tactile. De asemenea, ce m-a determinat să prefer formularea „metaforele inconștientului” este faptul că modalitatea în care inconștientul se dezvăluie este cu precădere una metaforică, înțelesurile trebuie… cernute. Chiar dacă unele lucruri au un înțeles izbitor de clar, tot reprezintă o metaforă a vieții noastre emoționale.
Cu multă vreme înainte ca Babette Rothschild să scrie populara sa carte „Corpul își amintește” (2000), și înainte ca psihosomatica să cunoască avântul pe care l-a cunoscut în secolul al XX-lea, „înțelepciunea populară” le-a spus oamenilor din toate timpurile că sufletul și corpul sunt indisolubil legate. Fie că suntem conștienți sau nu pe moment, faptele sufletești se oglindesc în corp. Partea bună este că putem învăța să descifrăm mesajele corpului nostru – și că, până și în cazul bolilor grave și al suferințelor de tot felul, putem privi experiențele noastre ca pe o oportunitate de evoluție (v. și cartea „Boala ca șansă” - 2008 – Ruediger Dahlke).
Faptele sufletești nu numai că se oglindesc în corp, ci emoțiile pot să fie înmagazinate în țesuturi. Dacă am trăit o emoție de furie pe care nu am exprimat-o la momentul cuvenit; sau dacă ne-a fost foarte frică într-un accident și nu am procesat pe îndelete acea frică (sau poate chiar cineva ne-a făcut să ne simțim vinovați că ne-am temut); sau dacă am simțit o gelozie extremă și nu am „făcut pace” cu întâmplările legate de trăirea asta ș.a.m.d. - atunci este foarte posibil ca aceste emoții să fi rămas undeva în corpul nostru.
Zona unde acestea „se fixează” nu este întotdeauna zona vătămată în mod direct (de exemplu, mâna rănită într-un accident sau piciorul la care ne-am lovit în timpul unui abuz fizic) – ci poate fi o parte a corpului nostru care era deja slăbită sau, cine știe, în legătură cu care poate obișnuiam să fim… exagerat de încrezători :) etc.
Din ce am citit de-a lungul timpului (lucru confirmat și de experiența mea), am întâlnit în domeniul terapiilor un consens în privința faptului că în organism există două tendințe opuse: o tendință inerțială, de perpetuare a status quo-ului (cu alte cuvinte: de ce să riscăm o schimbare, dacă organismul funcționează și așa cum este el?), precum și o tendință spre schimbare în „mai bine”, spre auto-actualizare și împlinirea potențialului.
Eliberarea somato-emoțională ia în considerare ambele tendințe, și postulează faptul că organismul are tendința intrinsecă de a se elibera de „poveri”, precum și faptul că organismul posedă o înțelepciune proprie și știe care este calea potrivită pentru a evolua. Terapeutul are menirea de a crea condițiile prielnice, adică în principal: o anumită calitate a atenției, o stare de neutralitate și conținere empatică (astfel încât persoana să se centreze în sine), o „ascultare” plină de considerație a organismului (asta implică, desigur, și stăpânirea aspectelor tehnice, adică detectarea prin atingere a părților din corp care au nevoie de atenție în acel moment și cunoștințe despre redarea mobilității țesuturilor/ organelor), timp/ răbdare în raport cu derularea evenimentelor somato-emoționale.
Atunci când terapeutul asigură aceste condiții – dar și atunci când pur și simplu este momentul potrivit pentru ca asta să se petreacă – se întâmplă ca inconștientul persoanei cu care lucrează să „pună în scenă” acele aspecte care reprezintă o preocupare pe plan emoțional, sau care au fost insuficient simbolizate/ insuficient înțelese/ insuficient acceptate. Aș zice că este un proces de… simbioză temporară, de identificare și separare a terapeutului cu pacientul.
La începutul ședinței, indicația mea pentru cei cu care lucrez este să lase să apară orice – de la mici mișcări ale corpului, la imagini vizuale sau mirosuri etc. Majoritatea persoanelor sunt, ca și mine, persoane vizuale, așa că, în cele mai multe cazuri, avem de-a face cu metafore vizuale ale vieții emoționale (trecute, prezente sau viitoare :). Dialogul pe care îl dezvolt(ăm) urmărește o clarificare cât mai mare a „firișoarelor” din această țesătură pe care organismul ne-o dăruiește. Acest dialog nu seamănă cu cel din timpul unei ședințe de psihoterapie – ritmul este mult mai lent, conținutul rămâne aproape în exclusivitate în registul descriptiv (pentru că dacă te încăpățânezi să găsești interpretări, există un risc mare să raționalizezi și să te îndepărtezi de senzațiile corporale, și implicit de adevărul pe care vrea corpul să ți-l arate). Cert este că e un moment oportun pentru a adresa întrebări organismului. Uneori, răspunsurile nu sunt clare pe moment – dar poate înțelesurile se mai așează până la următoarea ședință, sau poate peste mai multă vreme.
Nu știu precis de ce anume depinde (întrucât eu zic că sunt atentă și dedicată în fiecare ședință…), dar uneori se înfiripă un „dialog” între inconștientul meu și cel al persoanei cu care lucrez. În acele momente se întâmplă să văd și eu diverse imagini ale sufletului celuilalt, metafore ce țin de istoria sa de viață.
În mod standard, terapeutul lucrează cu imaginile care apar pe ecranul mental al pacientului, cel mai probabil tocmai pentru a nu impune înțelesuri care sunt străine acestuia din urmă. De aceea atunci când se întâmplă să văd eu însămi imagini, le împărtășesc cu prudență, și doar pe cele care persistă și despre care sunt sigură că vin dintr-o zonă de neutralitate (asta nu e totuși așa de dificil sau complicat cum sună când descriu aici, pentru că de fapt e destul de clar în corp când ceva… e al meu sau e al celuilalt).
Ca mulți alții, și eu am convingerea că în țesuturi putem afla amintiri/ emoții de la vârsta copilăriei, sau de pe când eram în burta mamei, sau din viețile antecesorilor noștri (așa-numitele traume trans-generaționale), sau chiar „amintiri din viitor”. Sunt foarte recunoscătoare că am făcut cunoștință cu metoda terapiei craniosacrale, pentru că practicând-o simt că pot să mă plasez, cu respect, în apropiere de izvorul în care se împletesc materia și spiritul - - - iar când mă cuprinde prea mult entuziasmul și am tendința de a considera această metodă drept un panaceu, păstrez în minte sublinierea lui Jean Pierre Barrall (care spune ce spune după niște zeci de ani de practică osteopatică): „[Ca terapeut] de fapt nu vindeci niciodată pe cineva – încerci să îmbunătățești, încerci să realizezi o mai bună adaptare la problemă, dar nu vindeci niciodată – așa e viața.”
La finalul articolului pun o parte foarte prețioasă, testimonialul unei persoane cu care lucrez de ceva vreme în modul descris mai sus. Atunci când am pornit la drum cu terapia craniosacrală, parcurseserăm deja împreună un an de psihoterapie. Multele sale suferințe de natură medicală, și mai ales tratamentele intruzive de care avusese parte (și care slăbiseră încrederea în înțelepciunea corpului său) m-au făcut să îi propun să lucrăm și ședințe separate de eliberare somato-emoțională. O alegere inspirată, după cum o arată și rândurile de mai jos, pentru care îi mulțumesc.
„Am început acest proces cu gândul că așa voi reuși să găsesc niște răspunsuri, niște piste pentru rătăcirile mele sau puțină lumină. Dar am primit și primesc de fiecare dată atât de mult mai mult. Dincolo de toate lucrurile pe care corpul meu mi le-a spus despre mine în aceste ședințe, nu doar o dată mi-a deschis câte o ușă spre vindecare. După ce o vreme mult prea îndelungată am trăit deconectată de corpul meu, fără a dialoga cu el, fără a mă opri să îl ascult și înțeleg, fără a bănui câte are să îmi spună și să mă învețe, prin terapia craniosacrala am descoperit cum să mă întorc în armonie, spre mine. În mine.
Este interesant, intens și uimitor ce ghid puternic îmi este propriul meu corp. Am învățat limbajul său, care uneori cuprinde culori, texturi, senzații și chiar gesturi involuntare, și în acest cadru am avut parte de revelații, eliberări și de-a dreptul de dezvoltare. De vindecare și creștere.
Acum mai bine de un an nu știam prea multe despre terapia craniosacrală dar am pornit la drum cu deschidere și optimism fundamentate în încrederea mea în Alexandra și munca noastră împreună. Acum sunt bucuroasă să reiterez în mod special două lucruri extraordinare și extrem de importante care mi s-au întâmplat. Primul este acela că am descoperit o hartă, o hartă și un soi de busolă prin care corpul meu mă ajută să descifrez lucrurile atât din lumea mea interioară cât și din cea înconjurătoare. Și descifrându-le le pot gestiona, discerne, interioriza sau, după caz, mă pot proteja de ele. Al doilea este că acolo unde mă așteptam să găsesc slăbiciune în mine, am găsit de fapt putere. Genul de putere care inspiră, vindecă și eliberează.
Recitind ce am scris îmi dau seama că pare greu de crezut, greu de explicat poate. Însă e așa cum simt și am trăit această perioadă. Care nu a fost una simplă sau lipsită de încercări. Mă bucur că am luat decizia să merg pe drumul acesta și sunt bucuroasă să văd unde mă va duce el în continuare.”