În zilele de Paște am scris despre dragoste. Am pornit de la imaginea de mai sus și de la întrebarea – „Cât de melci am devenit?” – cu auto-izolare, întrevederi online, cu măști de protecție și mănuși care dau alergii. Toate aceste limitări ne pot ajuta și să devenim mai „simțitori” în sensul bun al cuvântului?
Ce a rezultat este mai degrabă un eseu, pentru că din observațiile mele și din relatările diverșilor cunoscuți reies diferențe interindividuale extraordinar de mari legat de felul în care fiecare a trăit/ exprimat/ transmis dragostea în această perioadă. Pentru unii perioada este un respiro, chiar o mană cerească, pentru alții este o tragedie, sunt și unii care spun că viața lor nu s-a schimbat prea mult.
Nu am încercat să trag vreo concluzie sau să fac vreo previziune – nu știu dacă după această perioadă relațiile vor fi „mai profunde” sau sărutările vor fi mai asumate, dacă ne vom îmbrățișa sau nu „ca pe vremuri” sau mai puțin sau mai abitir; rămâne de văzut.
În primă instanță, după dezorientarea inițială dată de instalarea stării de urgență, ce am remarcat a fost formarea de grupulețe de discuții. Am văzut și grupuri de bătrâni, dar erau mai ales grupuri formate din oameni pe la 35-40 de ani, care stăteau de vorbă cu căldură, genul de atmosferă apropiată pe care o împărtășeam când jucam în copilărie „Flori, fete și băieți” pe pajiștea din fața blocului. Am simțit apropiere, dar și o anumită stinghereală în adunarea lor, care m-a înduioșat, se vedea că era ceva ce nu prea mai obișnuiau să facă și „își ieșiseră din mână”. Apoi, poate din cauza restricționării accesului în spațiile verzi sau poate pentru că lumea s-a obișnuit cu ideea carantinei, nu am mai văzut aceste grupulețe.
În primele săptămâni am observat o tendință mai puternică de a stabili contact vizual pe stradă. Eu am oricum obiceiul de a căuta privirile trecătorilor, dar am simțit mai mult interes și din partea celorlați – și nu acel gen de interes cu care inspectezi o persoană care ar putea să te infecteze cu virusul, ci de multe ori o curiozitate pozitivă, o „scrutare” care dorea să meargă dincolo de aparență. Desigur, contactul vizual susținut exprimă de obicei și o nevoie de auto-validare, nu doar de descoperire a celuilalt. O nevoie de auto-validare crescută este explicabilă în contextul în care pentru multe persoane s-a produs o retragere de pe viața socială, deci pierderea multor „beneficii sociale”.
Tot legat de comportamentul pe stradă – am continuat să văd gesturi de afecțiune, îmbrățișări, săruturi chiar și în noile condiții. Cineva spunea că asta ține de spiritul nostru balcanic – poate fi. Îmi amintesc de India, de unde este și fotografia de mai sus, unde (deși nu bântuia vreun virus…) nu am văzut absolut nicio manifestare a afecțiunii pe străzi (mângâiat, ținut de mână, pupat pe obraz, sărut) – lucru straniu pentru mine, nu știu dacă neapărat pentru că am „spirit balcanic”, ci pentru că felul în care am înțeles scrierile hinduse mă făcuse să mă aștept la o manifestare a sexualității/ afecțiunii și în spațiul public.
O altă formă de manifestare a dragostei în acest timp a fost orientarea către diferite „cauze”, pentru că a devenit evident că sunt o mulțime de oameni care au nevoie de ajutor – de la ajutor material până la susținere psihologică.
Sigur, dacă le căutăm, aceste „cauze” există în lume la orice oră, dar în astfel de perioade sunt mai intens mediatizate sau oamenii au o disponibilitate mai mare de a se implica. Acum ca și alte dăți, nu doar oameni ”avuți”, ci și persoane aflate ele însele în situații dificile le-au servit drept sprijin altora – „dăruind vei dobândi”. A aparține, a căuta modalități altruiste prin care simți că servești într-un anume fel comunității – sunt lucruri care ne dau încredere în forțele proprii și o stare de bine, un sentiment mai general al sensului existenței. Este o modalitate pozitivă de a reacționa în fața unei situații critice: când eşti cu alţii, chiar și când ești cu ei doar în gând, există o energie şi o putere împărtăşită. Aceasta ne dă posibilitatea să mergem dincolo de limitările sau preocupările noastre personale, să depășim discontinuitatea.
Pentru cei credincioși, perioada de carantină a fost asemuită unui post, unei încercări de sine, „postim de la contactul cu ceilalți”, învățăm mai bine ce înseamnă solitudinea, trezvia sufletească – sau dragostea de Dumnezeu, de sine, de semeni, de natură în aceste noi condiții.
Apoi, deși nu mă număr printre cei care își doresc ca „viața să treacă în mediul online”, am văzut și cum manifestarea dragostei a avut mult de-a face cu, și a fost posibilă prin mediul online. În primele zile a fost o avalanșă de mesaje și postări prin care fiecare își comunica atitudinea față de „chestiunea pandemiei”. Apoi m-a impresionat felul cum ne-am sunat/ vizitat cu video-call prieteni cu care nu mai vorbiserăm de nu știu când; dorința de a reînnoda legături vechi și de a dobândi siguranța afectivă a fost necesară atunci „când pământul se clatină sub picioare”. Faptul că am avut mai mult timp la dispoziție pentru a face asta – poate să fie o explicație sau nu; atunci când vrem să facem ceva care chiar este important pentru noi, de obicei găsim timp.
În ceea ce privește cuplurile care au continuat relația doar în mediul online, la unii asta a destabilizat lucrurile, prin simplul fapt că a comunica prin mijloace virtuale – cu mesaje scris, emoticoane, filmulețe etc., lasă mult mai mult loc pentru înțelegeri greșite sau parțiale ale mesajelor care sunt transmise (deși neclarități în privința mesajelor de dragoste au existat dintotdeauna). Acolo unde relația nu era prea armonioasă, au apărut tensiuni, învinovățiri reciproce, destrămarea legăturii. Asta pare să răspundă la întrebarea „merge <<dragostea curtenească>> în secolul nostru sau nu?”…
Dar până la urmă totul diferă de la cuplu la cuplu – partenerii care au fost nevoiți să stea la distanță, dar se bucurau deja de un „noi” puternic, de o relație bazată pe profunditate, transparență, exprimarea sentimentelor, nu au fost deloc clătinați de această experiență. „So close, no matter how far / Couldn’t be much more from the heart… ”
Sigur, dragostea nu a fost doar online. Sunt mulți adulți cei care s-au mutat cu părinții pentru a-i sprijini mai bine și prin această apropiere fizică. Iar partenerii foarte apropiați de cuplu au beneficiat de mai mult timp pentru dezvoltarea relației. Cei care au adoptat o perspectivă creativă asupra situației și au privit situația ca pe o oportunitate – chiar s-au reinventat ca și cuplu, au descoperit noi niveluri ale intimității. Relațiile cvasi-simbiotice care să funcționeze sunt rare, dar existau și dinainte de pandemie cupluri frumoase care petreceau întreaga zi împreună, lucrând. Unii dintre cei care anterior aveau un sentiment de sufocare la acest gând, au descoperit cu prilejul lucrului de acasă că pot fi învăța să fie mai disponibili emoțional, mai plini de înțelegere pentru punctul de vedere al celuilalt și… îndrăgostiți :).
Identificarea cu și diferențierea de celălalt – ambele procese implicate într-o relație apropiată – au trebuit să se petreacă în condiții diferite decât înainte (în principiu, identificarea conectează, leagă, reflectă sau reverberează; iar diferenţierea aduce noutate, unicitate, neasemănare, distanţă, stranietate, separare). A existat șansa ca fiecare să se centreze mai bine în sine și să evolueze – separat, dar și împreună cu celălalt. Micile bucurii ale vieții au putut fi gustate mai pe îndelete, iar „gravitația interpersonală” a căpătat noi valențe.
Cât privește familiile, și aici ritmurile și modalitățile în care fiecare familie s-a adaptat situației au diferit enorm.
Unele familii au găsit de la început un echilibru între diversele activități, apoi au continuat să se adapteze pe parcurs, în funcție de situația generală, în același ton echilibrat. Mulți părinți au muncit mai mult decât înainte – sarcini de serviciu, plus făcut lecții cu copiii, plus ținut pasul cu schimbările sociale, egal nevoie de a se adapta „contorsionistic”.
Unii părinți – în special cadre medicale, dar nu numai – au ales să stea departe de copiii lor, pentru a-i proteja pe aceștia de riscul infectării. Pe moment, asta aduce suferință; însă, în egală măsură, poate crește și capacitatea de reziliență a membrilor familiei.
Alte familii, care poate au tins să nege realitatea, au părut că fac față foarte bine lucrurilor inițial, s-au bucurat, au petrecut timpul împreună cu copii, cu activități de joacă, făcut lecții, timp pentru sine. După câteva săptămâni a urmat însă o destabilizare a părinților, stări accentuate de anxietate pe măsură ce devenea clar că situația nu e o „joacă de-a vacanța”, asta mai ales în familiile care au fost destabilizate financiar.
Alte familii au avut un ritm mai lent de adaptare. Dacă la început „se călcau cu toții pe bătături” și, chiar și într-o casă mare, au avut dificultăți de organizare a spațiului (spațiu personal, interpersonal, spațiile destinate diverselor activități), treptat această așezare în noua ordine s-a produs și s-a menținut, ba chiar a ajuns să fie satisfăcătoare.
În mod obișnuit, copiii sunt priviți drept o oglindă a vieții psihice (conștiente, dar mai cu seamă inconștiente) a părinților. Un părinte care trăiește anxietăți puternice sau sentimente de furie nemanifestate etc., transmite de obicei această stare copilului (sub o formă amplificată sau diminuată, sub forma unor blocaje sau simbolizată în anumite preocupări intense ale celui mic). Asta este regula generală – dar și în timpul pandemiei au existat familii unde părinții au fost destabilizați, iar copiii „i-au ridicat”, i-au ajutat prin prezența și afecțiunea lor să se concentreze pe ce pot să facă în situația dată.
Ca persoană foarte kinestezică, cu o ocupație care presupune contact uman și pentru care o îmbrățișare face cât multe vorbe de iubire, am fost nevoită să lucrez (în situațiile în care asta a fost posibil) online. În mod neașteptat pentru mine, psihoterapia (în forma sa verbală – nu am mai continuat terapiile care implică artele plastice sau dans/ mișcare/ atingere) funcționează și așa – până la urmă oamenii sunt capabili să evolueze semnificativ în condiții mult mai vitrege de atât (de fapt, uneori, tocmai datorită acelor condiții).
Despre absența dragostei, din mass-media mai știu că:
În România, ca și în alte țări, a crescut procentul de violență domestică…
A crescut procentul de consum al pornografiei online…
Exploatările forestiere fac ravagii în pădurile din România…
Dar…
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufește.
…
Și acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
(Corinteni, capitolul 13, versetul 4, respectiv versetul 13)