Psihoterapeuții centrați pe persoană s-au adunat și în acest an la tradiționala Săptămână Rogersiană, care s-a desfășurat între 30 octombrie – 3 noiembrie la Predeal. Am fost mulți participanți (peste 50 de persoane), iar fiecare zi din cele petrecute împreună a fost plină cu prezentări teoretice sau experiențiale. Tema de anul acesta a fost „Neuroștiințele și psihoterapia centrată pe persoană”, prilej bun pentru a explora întrebarea „Ce se întâmplă în mintea mea într-o ședință de psihoterapie?”
O să scriu pe rând despre ce s-a petrecut în fiecare zi:
Prima zi – a fost de fapt doar o jumătate de zi, în care ne-am adunat și ne-am cunoscut – fiind atât de mulți și din generații diferite de formare, au fost multe persoane noi cu care am avut ocazia de a relaționa. Tot în prima zi am făcut și primul Encounter Grup – pentru cine nu este familiarizat cu acest termen, Encounter Grup este un format de grup (foarte popular în rândul psihologilor umaniști în anii 1960-1970), numit și „grup de întâlnire”, care pune accentul pe întâlnirea autentică liberă între membri, fără o temă prestabilită, în „aici și acum”, și pe învățarea din experiență. Scopul său este unul larg, iar membrii sunt încurajați să dea glas celor mai profunde preocupări ale lor, să reexamineze valorile de bază ale vieții și discrepanțele dintre ele, tiparele lor de funcționare, să se întâlnească cu numeroasele lor „euri false” și să exploreze părțile de mult îngropate din ei înșiși.
Encounter Grup-ul a reprezentat și modalitatea de încheiere a fiecăreia dintre zilele Săptămânii Rogersiene.
În a doua zi a început seria de prezentări teoretice, cu prezentarea „Corpul meu – cuib transgenerațional, înțelegere și abordare psihoterapeutică”. Lucrarea a fost urmarea unui proces personal al autoarei și a încercării de a înțelege ce se întâmplă cu oamenii care se îngrașă. Accentul a fost pus pe cunoașterea cazurilor individuale și experiența calitativă, fără a neglija însă știința. Metoda Focusing-ului a fost adusă în discuție ca instrument important în conectarea la energia vitală, stimularea creativității și a energiei rămase blocată în urma situațiilor traumatice, în rezolvarea a ceea ce este încă problematic.
Termenul „cuib” a fost folosit deoarece reprezintă siguranță, căldură, locul unde dezvoltarea puilor se întâmplă cu cineva alături. Rămâne în om permanent o nevoie de dezvoltare, nevoia de a fi conectat și de a se întoarce la ceva cunoscut și sigur. „Transgenerațional” este un termen folosit adesea pentru a descrie transmiterea intergenerațională a tiparelor psihologice sau comportamentale, a trăsăturilor genetice, a practicilor culturale sau a impactului evenimentelor sau experiențelor. El sugerează că anumite influențe sau efecte pot persista și pot avea un impact asupra generațiilor ulterioare, fie prin moștenire genetică, fie prin factori sociali, de mediu sau culturali. Luând în considerare perspectiva transgenerațională, putem obține perspective asupra modului în care experiențele, comportamentele sau condițiile pot avea efecte de lungă durată care se extind dincolo de viețile individuale și influențează generațiile ulterioare. Obezitatea transgenerațională se poate referi la riscul crescut de obezitate la indivizi din cauza factorilor genetici și de mediu transmiși în familie.
Am vorbit despre percepțiile vis-a-vis de idealurile corporale, care diferă de la o cultură la alta și sunt influențate de o varietate de factori, inclusiv de contexte sociale, economice și istorice. În prezent există o mișcare de schimbare a percepției corporale, de promovare și acceptare a tuturor dimensiunilor și formelor corpului. Am dezbătut o serie de mituri legate de persoanele robuste, trecând apoi în revistă și diverșii factori care influențează creșterea în greutate (genetici, epigenetici, de mediu, influența parentală în modelarea obiceiurilor alimentare ale copiilor lor, nivelurile de activitate fizică și comportamentele generale ale stilului de viață), cât și anumite prejudecăți pe care le putem avea față de persoanele supraponderale.
Ca terapeuți, a fost important să ne întrebăm și „Cum îi ajut pe clienții mei să învețe să se acordeze și să se întoarcă spre corpurile și sistemul lor nervos autonom?” Aceasta presupune a dezvolta abilitatea de a se simți în siguranță în corpul lor (și în relația terapeutică), de a identifica aspectele individuale ale fiecărei stări și de a activa și menține curiozitatea și compasiunea pe durata procesului. Mulți dintre clienți trăiesc în poveștile lor, deconectați de starea corpului lor care este sursa acestor povești. Iar unicul mod de accesare conştientă a resurselor noastre vindecătoare este prin senzație şi simțire, prin a explora și conștientiza experiențele noastre interne, sensibilitățile noastre profunde și narațiunile.
Tot în a doua zi a fost susținută lucrarea „Tulburarea depresivă – limite și direcții din punct de vedere al neuroștiințelor și al psihoterapiei centrate pe persoană”, care a argumentat faptul că domeniul neuroştiinţelor este nou pentru lumea medicală și psihoterapeutică din România. Neurobiologia, neuronii în oglindă, neurogeneza și neuroplasticitatea sunt domenii puțin studiate în țara noastră, conceptele respective fiind cunoscute astăzi, la nivel de informare mai ales, din traducerile cărților și studiilor apărute în străinătate.
Tulburările depresive afectează aproximativ 7% din populaţie, în special oamenii tineri (DSM V), afectând în mod serios viaţa socială, academică și profesională; reprezintă o ameninţare chiar pentru viaţa în sine. Încă de la începutul anilor 2000, meta-analizele privind baza biologică a tulburărilor depresive au depistat anomalii ale unor zone ale creierului precum cortexul prefrontal, cortexul cingulat anterior, hipocampul și amigdala ca fiind asociate cu depresia (Davidson, Pizzagalli, Nitschke și Putnam, 2002). Mai recent, bazându-se pe datele imagistice, genetice, studiile gemelare și prospective, Admon, Milad și Hendler (2013) au furnizat un model cauzal privind anormalităţile în tulburările de stres care afirmă că disfuncţii ale cingulatului dorsal și amigdalei reprezintă un factor predispozant.
A fost până la urmă o dezbatere foarte aprinsă, deoarece a fost lansată ipoteza că, pe măsură ce specialiștii din neuroștiinţe află mai multe despre circuitele creierului, se întrevede un moment în care diagnosticul se va baza mai degrabă pe scanarea creierului decât pe simptomele relevate de observarea directă, anamneză sau chestionare – permițând să fie descoperite mai devreme persoanele predispuse la depresie. Cum printre psihoterapeuții prezenți s-au aflat și câțiva psihiatri, care erau la curent cu ultimele descoperiri în domeniu, discuțiile au fost chiar mai ample decât materialul prezentat.
Modul de intervenție terapeutică specific psihoterapiei centrate pe persoană este să permită clientului să se simtă în siguranță pentru a-și împărtăși suferința. În acest sens în procesul de însoțire, terapeutul este atent la incongruență și la procesul fragil în cazul depresiei. Aceste aspecte vor fi susținute și din perspectiva neuroștiințelor asupra dezvoltării afective, a atașamentului, asupra schimbărilor ce au loc în creier.
Am dezbătut și rolul psihoterapiei în prevenția recăderilor – iar cercetările relevă faptul că psihoterapia are un efect menținut și după încheierea ședințelor (Vittengl și colaboratorii, 2007). De altfel, ședințele de psihoterapie au condus la o rată de recădere de 39%, comparativ cu 61% în cazul medicației.
Ultima prezentare din cea de-a doua zi a purtat titlul „Ce se întâmplă în creierul nostru într-o ședință de psihoterapie”. Am discutat mai ales despre ce producem, ca terapeuți, în creierul unei persoane în ședința de psihoterapie – și despre modul cum înțelegerea empatică ajută mecanismele de auto-reglare și facilitează în client trecerea de la o stare de incongruență internă la una de congruență.
Complexitatea interacțiunii a două sisteme sofisticate, creierul terapeutului și creierul clientului, devine amețitoare, de aceea relația terapeutică este orice altceva, dar nu una liniară și logică. Adevăratul proces dintre client și terapeut, procesul neurobiologic interpersonal care are loc la nivel conștient și dincolo de el, are propria lui viață. O dată relația neamenințătoare stabilită sau re-stabilită în cadrul terapeutic, persoana se poate întoarce să se asculte pe sine. Să își asculte corpul, modul în care corpul ei reacționează la stimuli, cum își pune nevoile personale în interacțiune.
Au fost citați o serie de cercetători renumiți din domeniul neuroștiințelor – Allan Schore, Louis Cozolino, Antonio Damasio și au fost făcute paralele între munca acestora și psihoterapia centrată pe persoană.
A treia zi a început cu lucrarea „Credințele și sentimentele asociate acestora – filtrul prin care se construiește realitatea”. Credințele sunt principii directoare în viață care asigură direcție și sens. Ele sunt un filtru presetat, organizat al percepțiilor noastre (interne și externe) despre lume. Credințele sunt asemenea unor comenzi interne ale creierului care asigură modul în care este reprezentat ceea ce se întâmplă când credem că ceva este adevărat. Ele sunt implicate în judecata morală a individului, ajută în luarea deciziilor și influențează evaluarea cognitivă și emoțională.
„Creierul nostru ia faptele și le potrivește pentru a ne reîmprospăta credințele. Este o relație care are și beneficii, dar și dezavantaje, dar să știi când ne este de ajutor și când ne face un deserviciu cere o înțelegere a modului în care ne formăm atașamentul emoțional față de aceste credințe”. (Paul Zak).
Credințele asigură stabilitate. Când un nou set de informații apare, acestea sunt evaluate de către filtre, pattern-uri deja existente înainte de a fi încorporate. Credințele nu sunt premise mentale „reci”, ci sunt împletite cu emoții, conștiente sau inconștiente. A avea o anumită credință este un act de alegere – când alegem să ne schimbăm gândurile (descărcări neurochimice), devenim deschiși și receptivi la alte piese ale informației senzoriale până acum blocate de către credințele noastre de dinainte. Când ne schimbăm modul în care gândim, ne schimbăm credințele. Când ne schimbăm credințele, ne schimbăm comportamentul. Când permitem, în mod conștient, noilor percepții să intre, căutând noi experiențe, învățând noi abilități și schimbând percepțiile, corpul nostru răspunde în moduri diferite.
Am explorat și întrebarea „de ce are creierul nevoie de credințe?”. Un răspuns ar fi: credințele sunt harta proprie a creierului pentru negocierea rapidă cu mediul sau cu o persoană. Când întâlnești pe cineva nou, creierul vrea să știe repede: prieten/ dușman, de ajutor/ enervant, comod/ incomod.
De asemenea, am vorbit și despre cum există în creier o credință? Credințele acționează ca un mesaj de comandă către creier care generează ca răspuns o cascadă biochimică autoreglatorie în organism. Cu alte cuvinte, credințele personale, sau felul cum persoana interpretează, cum își reprezintă intern, determină în mod direct răspunsul biologic și comportamentul. Studiile au desemnat ca zonă semnificativă amigdala – care este o parte cheie în răspunsul de evaluare a amenințării, dar și parte din formarea credințelor. Oricare ar fi credințele, ele sunt reținute în memorie.
Tot în cea de-a treia zi a urmat prezentarea „De ce nu mă pot opri? - despre neurobiologia și psihoterapia dependenței”. Am înțeleges dependența din diferite perspective, în toate aspectele sale: ca stare de subordonare, de supunere, lipsa de autonomie, de inițiativă, atașament total față de unele persoane (dependența de persoane); stare patologică datorată consumului de substanțe (dependența de substanțe – alcool, droguri, nicotină etc.) sau ca angajare în anumite comportamente (dependența de jocuri video sau jocuri de noroc, de mâncare sau sex).
Ca parte din prezentare a fost și o explicare amănunțită a mecanismelor neurofiziologice care se petrec în creierul unei persoane care are o dependență. De asemenea, am parcurs și o serie de legități, dintre care cele mai semnificative ar fi: 1. Toate drogurile acționează prin modificarea ritmului a ceea ce deja se întâmplă (accelerează sau încetinesc activitatea neuronală existentă, prin eliberarea de „endorfine artificiale”); 2. Toate drogurile au efecte secundare (deoarece drogurile acționează asupra tuturor țintelor accesibile, nu diferențiat precum neurotransmițătorii naturali); 3. Creierul se adaptează la toate drogurile care îl afectează (creierul răspunde la drog în încercarea de a compensa efectul acestuia, facilitând apariția stării opuse – pentru a readuce echilibrul; în acest sens am vorbit și despre Teoria procesului oponent).
În psihoterapia centrată pe persoană, dependența e privită ca stare de incongruență – terapeutul va facilita explorarea și identificarea nevoilor fundamentale, privind tendința la actualizare ca sursă de motivație și resursă în identificarea și înțelegrea dependenței. Empatia, acceptarea pozitivă necondiționată și congruența creează un mediu sigur care oferă homeostazia emoțională. Astfel, se asigură condițiile pentru apariția unui nou punct neutru, ce poate duce în timp la revenirea la starea de referință.
A treia zi s-a încheiat cu prezentarea „Creierul și burnout-ul în profesia de psihoterapeut”. Burnout-ul este un sindrom (nu o boală mentală) despre care auzim tot mai des în ultima vreme, și care este caracterizat de următorii factori: epuizare emoțională; depersonalizare; sentimente reduse de realizare personală legate de muncă.
Burnout-ul apare atunci când există nepotriviri constante între individ și muncă, în cel puțin una dintre ariile: volum, control, recompense, comunitate, corectitudine, valori (cf. Maslach et al., 2001). Burnout-ul alterează circuitele neuronale – ciclu vicios de disfuncții neurologice, care lasă o amprentă în structurile creierului. Amigdala este mărită și are conexiuni semnificativ mai slabe cu zonele creierului legate de suferința emoțională, în special cortexul cingulat anterior (ACC) (Golkar, 2014). Cortexul frontal, o zonă a creierului esențială pentru funcționarea cognitivă, începe să se subțieze ca parte a procesului normal de îmbătrânire, dar pacienții care suferă de burnout prezintă o subțiere mai pronunțată în mPFC (medial prefrontal cortex) (Savic, 2015).
Simptomele burnout-ului sunt: oboseală fizică și emoțională excesivă și prelungită; experimentarea sentimentelor de: subapreciere, furie, frustrare, descurajare, stres prelungit, teamă față de săptămâna care urmează, plictiseală față de muncă și de prieteni; copleșire în raport cu sarcini și angajamente simple de zi cu zi; senzație de rău fizic (dureri de spate, de stomac, dureri de cap); lipsa pasiunii, a entuziasmului sau angajamentului în muncă; îndoieli legate de meseria aleasă.
Conform cercetărilor, practicienii în sănătate mintală au unele dintre cele mai înalte niveluri de burnout în comparație cu alte grupuri ocupaționale (Delgadillo et al., 2018). Există o corelație negativă între burnout, auto-compasiune și work life balance – psihoterapeuții mai tineri tind să raporteze niveluri crescute de burnout în comparație cu colegii mai în vârstă și mai experimentați (cauza: existența unor așteptări excesiv de mari și nerealiste cu privire la rolul lor).
Iată care ar fi cauzele apariției burnout-ului în rândul psihoterapeuților: „compassion fatigue” - riscul de supraîncărcare emoțională; trauma indirectă – expunerea la traume și suferințe umane, care scade toleranța de a trata cu subiecte sensibile în afara cabinetului; tensiunea emoțională ridicată; folosirea constantă a empatiei (Simionato and Simpson, 2018).
Efectele posibile ale burnout-ului în procesul psihoterapeutic: psihoterapeutul nu mai poate oferi empatie, acceptare pozitivă necondiționată și congruență; riscul apariției desconsiderării față de client; lipsa de speranță față de eficacitatea procesului („nu are sens”), sinonimă cu o lipsă de încredere în tendința la actualizare a clientului. Psihoterapeutul poate să nu fie conștient de toate acestea și să ofere în continuare ședințe (Cochran & Cochran, 2021).
Cum putem gestiona burnout-ul? Prin odihnă; reducerea numărului de clienți sau ședințe; conștientizarea resurselor personale; reconectarea la propriile valori; dezvoltarea relațiilor interpersonale; implicarea în roluri multiple; creșterea rezilienței prin practici psihosomatice; auto-compasiune (grijă față de propria persoană); a dezvolta surse personale de vitalitate (ceva ce ne dă plăcere, energie, satisfacție); a avea diverse ritualuri de re-echilibrare (pentru a ne elibera de încărcătura emoțională); supervizarea.
La final, colega care a făcut prezentarea m-a invitat să țin „partea practică” - adică timp de un sfert de oră le-am propus celor din grup câteva exerciții de conectare și conștientizare corporală.
A patra zi a debutat cu lucrarea „Alianța terapeutică” - care a pornit de la următorul citat: „Întâlnirea dintre două personalități este ca reacția chimică: dacă aceasta se produce, ambele părți sunt modificate”.
Din majoritatea cercetărilor reiese că relația terapeutică contribuie substanțial la succesul în toate tipurile de terapie și este importantă în toate modelele și orientările teoretice (Norcross și Lambert, 2018). Unul dintre factorii care pare să fie cel mai clar asociați cu influența terapeutului este capacitatea terapeutului de a stabili o alianță de lucru puternică, cu o gamă largă de clienți.
Factorii implicați în crearea alianței sunt: capacitatea pentru încredere și speranță; încrederea de bază (menținerea unei atitudini de deschidere și receptivitate); dar si încrederea secundară (absența ambivalenței și a fixațiilor defensive); autonomie și inițiativă; competență și fidelitate; iubire, grijă și înțelepciune.
Carl Rogers a subliniat rolul central al alianței terapeutice, punându-și întrebarea „Cum pot eu să ofer o relație de o asemenea natură încât clientul să o poată folosi pentru creșterea sa personală?”, și enumerând cele trei condiții necesare și suficiente pentru o psihoterapie eficientă – empatia, acceptarea pozitivă necondiționată și congruența terapeutului.
Am discutat despre abilitățile de bază ale unui terapeut care facilitează o alianță puternică. Apoi și despre factorii care afectează alianța: terapeutul eșuează în transmiterea atitudinii de ascultare activă; este rigid sau mult prea structurat; este critic; este nesigur; utilizează autodezvăluiri inadecvate; este insensibil; menține prea mult liniștea; interpretează prea mult.
Pentru a putea accesa ceea ce clienții nu pot spune, trebuie să fim foarte atenți la natura relației implicite pe care o punem în act cu clienții noștri. Subtextul neverbalizat al conversației terapeutice este crucial, cuvintele „plutesc” de-a lungul comunicării nonverbale, duse de curenții emoționali și relaționali. Relația semnificativă este între cele două corpuri din cameră, conversația dintre cele două sisteme limbice, dialogul activ al expresiilor faciale și al expresiilor corporale. Trebuie să facem loc sinelui somatic care produce schimbarea prin trecerea la act în câmpul intersubiectiv dintre client si terapeut. „Clientul are nevoie de o experiență, nu de o explicație” (Frieda Fromm-Reichmann).
În lumina acestor observații, prezentarea s-a încheiat cu un exercițiu de conectare și comunicare non-verbală, în diade, prin care am fost invitați să reflectăm experiențial la impactul nostru asupra celuilalt și la felul cum „ne punem” în relație, în cadrul unei interacțiuni desfășurate în tăcere.
A doua prezentare din ziua a patra a fost „Neuroplasticitatea creierului adolescent în contact cu psihoterapia centrată pe persoană”. Vârsta adolescenței este percepută în toate culturile lumii drept o perioadă plină de provocări atât pentru adolescent, cât și pentru cei din jurul acestuia. Mintea adolescentului este caracterizată de: căutarea noului, intensitatea emoțională crescută, implicarea socială, și explorarea creativă.
Am fost invitați să reflectăm la cum ne-am simțit noi în adolescența noastră; și, de asemenea, să ne întrebăm ce fel de terapeut ne-am fi dorit să avem atunci când eram adolescenți.
În cabinetele noastre constatăm faptul că tot mai mulți adolescenți vin la terapie, cei mai mulți din propria lor inițiativă. O parte dintre copiii și adolescentii care vin în terapie experimentează o lipsă de coerență în viața lor, din cauza emoțiilor înspăimântătoare și rușinoase asociate cu multe dintre evenimentele din viața lor. O parte au pur și simplu nevoie să fie însoțiți în această etapă de vârstă. O altă parte pot veni la recomandarea medicului psihiatru, cu diverse tulburări psihice (anxietate, tulburări alimentare, depresie, probleme de adaptare, tendințe borderline etc).
În procesul psihoterapeutic nu este suficient să prevenim repetarea unor situații, este necesar să se revină asupra lor cu o atitudine plină de curiozitate autentică, în timp ce emoțiile asociate sunt reglate prin intermediul empatiei. Aceste două procese se întrepătrund: în lipsa empatiei, curiozitatea este limitată, iar în absența curiozității, empatia nu va duce la noi descoperiri. Curiozitatea terapeutului îl indeamnă pe adolescent să își pună întrebări și să-și dezvolte gândirea reflexivă, astfel încât acesta să poată extrage, treptat, un sens din propria lume. Curiozitatea terapeutului are următoarele caracteristici: nu conține presupoziții și interpretări; nu conține evaluări; nu induce sentimentul de rușine prin intermediul conversației; conține elemente care pot trezi interesul pentru lumea interioară.
Ultima prezentare din ziua a patra a fost despre „Prezența terapeutică”. Prezența este un concept foarte vehiculat în ultimii ani, care a dezvoltat o multitudine de înțelesuri, motiv pentru care inițial am fost invitați să spunem ce înseamnă pentru fiecare dintre noi „prezența”, dintr-o perspectivă umanistă.
Prezența reprezintă darul cel mai de preț pe care terapeutul îl oferă clientului său; să fii în întregime prezent și uman cu o altă persoană este vindecător în sine (Shepherd, Brown, Greaves, 1972). Prezența are trei componente: disponibilitate și deschidere față de toate aspectele experienței clientului; deschidere față de propria experiență de a fi cu clientul; capacitatea de a răspunde clientului din această experiență (Bugental, 1989). Reprezintă angajarea întregului self al terapeutului în relația cu clientul, a fi în întregime în moment cu și pentru client, fără un obiectiv pentru sine sau pentru un anumit scop (prezența este spontană, fără intenția de a produce o anumită imagine). Prin prezență se creează starea de siguranță în cadrul relației.
Un alt sens dat prezenței terapeutice în psihoterapia centrată pe persoană este completat de elemente spirituale și mistice: „Eram într-o ușoară stare modificată de conștiință în relație, când orice făceam părea să fie vindecător. Atunci simpla mea prezență este eliberatoare și de ajutor. În acele momente spiritul meu pare că iese și atinge spiritul celuilalt. Relația noastră transcede și devine parte a ceva mai mare” (Rogers, în Baldwin, 1987).
Experiența de a fi prezent presupune un paradoxal „nivel dublu al conștientizării” (Robbins,1998), adică implică o echilibrarea atentă a contactului cu experiența proprie a terapeutului și cu experiența clientului. Este dificil să conținem simultan stări diferite, chiar opuse, dar a menține acest nivel dublu al conștientizării este abilitatea centrală a prezenței.
Starea de prezență se poate obține prin: Pauză; Relaxare în moment; Extinzând conștientizarea respirației; Simțindu-ți corpul, fiind conștient de starea fizică și emoțională din moment; Extinzând nivelul de conștientizare și spre exterior – ce vezi, auzi, atingi, simți în jurul tău; Notând/ observând ce este adevărat în acest moment, în tine și în jur; Centrându-te și stabilizându-te în corpul tău, în sinele tău; Extinzându-te și făcând contact cu clientul.
Studiile au arătat că atunci când practicăm o formă de a fi prezenți, creierul dezvoltă conexiuni și creează tipare noi de asociere între diferitele sale regiuni (Farb, Segal, Andreson, 2013; Vang, 2014). În starea de prezență, sistemul nervos este simultan activat și echilibrat, cu o ușoară stimulare în sistemul simpatic (excitare) și o intensificare a sistemului parasimpatic (calm) (Siegel, 2013); experiența ideală este una de calm alert.
În cea de-a cincea și ultima zi, am adunat concluziile întregii săptămâni și, de asemenea, am făcut un ultim Encounter Grup. Părerea mea e că am mai crescut puțin cu toții, atmosfera a fost mai armonioasă, ne-am priceput mai bine să fim deschiși unii cu ceilalți. Ne-am păstrat timp și pentru socializare (ba chiar și pentru distracție, în ultima seară am dansat), ceea ce a făcut interacțiunile mai puțin formale și mai plăcute, chiar dacă tema Săptămânii a fost una complexă și provocatoare.
Să ne vedem cu bine la o altă Săptămână Rogersiană! (sunt bineveniți și psihoterapeuți din alte orientări :)