O viziune personală

Libertatea este una dintre valorile cu greutate din viața mea, de care aș vrea să mă bucur cât de mult se poate, conștient sau inconștient, în singurătate sau însoțindu-mă cu alții. De multe ori o simt în alegerea felului în care îmi trăiesc fiecare clipă a vieții – ca atitudine, în modul de a mă întâlni cu mine și cu lumea. Savurez libertatea haosului încă neformat, dar prețuiesc și disciplina și libertatea găsită în a respecta „regulile jocului” - nu neapărat create de către mine sau la care să-mi fi adus aportul, însă nici impuse cu forța din exterior. Atunci când toate aceste situații rămân doar un ideal, libertatea mea e dată de: „ăsta e Dansul vieții!”

Interesant pentru mine a fost să analizez alegerile pe care le-am făcut ca psihoterapeut din perspectiva libertății, cât și de a îmi asuma tot mai mult că libertatea adevărată este nu libertatea „de la ceva”, ci libertatea de a-ți asuma un lucru, de a alege, care depinde de capacitatea noastră de a fi conștienți de noi înșine.

Ca de altfel mulți studenți la psihologie fascinați de schizofrenie, mi-am spus că aș vrea să lucrez cu acele persoane la care e cel mai greu de ajuns, care au probleme grave de sănătate mentală (psihoze, demențe, tulburări din spectrul autist). Pe lângă pura fascinație, mi se părea o mare provocare să încerc să ating ceva atât de intangibil, să deslușesc, să trezesc căldura umană – sau să încerc trăirea paradoxală de a sta și cu „beznele”, cu ceea ce este mai „nu-știu-cum” în condiția umană. „Bezne” din care avem cu toții câte puțin, dar căutam ceva de o intensitate mai accentuată.

Psihoterapia centrată pe persoană s-a dovedit a fi mană cerească. Inițial nu știam prea multe lucruri despre ea dar, treptat, înaintând în studiu, suna minunat. Sub umbrela ei am putut să lucrez, așa cum îmi dorisem, cu persoane psihotice sau autiste. Am simțit că mă apropii sub forma unei întâlniri nespus de prețioase (și pentru cei cu care am lucrat, și pentru mine), o întâlnire pe cât am putut de empatică, autentică, vie. Am descoperit și Interacțiunea Intensivă (o metodă centrată pe persoană care implică și corpul, atingerea, mișcarea), după cum și psihoterapia prin dans. Simțeam că strădania mea se concretizează în niște ”super-întâlniri”, în care încurajam un fel de a fi prezent, liber, fluid emoțional.

Raportându-mă la tema libertății, semnificativă mi s-a părut o altă constatare. Când am început să lucrez mai mult cu persoane „tipice” (care sunt în grade variabile integrate și funcționale în societate), a început să apară o situație cu care nu avusesem de-a face până atunci în cadrul terapeutic – anume să fiu întrebată, uneori teribil de deznădăjduit, „spuneți-mi, sunt nebună?”, „ce nu e normal la mine?”, „ce să fac, spuneți-mi vă rog dvs. ce să fac!”. Cei cu care lucrasem până atunci, deși profund tulburați, nu îmi puneau asemenea întrebări. Nu fusesem nevoită să dau explicații formulate clar. Nu mi s-a întâmplat ca un copil cu autism să aibă vreo pretenție sau vreo așteptare din partea mea ca terapeut. E drept că dacă nu exista rezonanță pur și simplu nu începeam să lucrăm împreună, dar reperele majore au fost propria mea simțire și schimbările care apăreau în comportamentul persoanei în cauză.

Apoi mi-am dat sema că atunci când am ales să lucrez cu persoane cu probleme de sănătate mentală (la care auto-cenzura este scăzută, dar, în cele mai multe cazuri, la fel și așteptările față de prescripțiile rolului de terapeut) și m-am îndreptat către celălalt cu „acceptare pozitivă necondiționată” (în termeni rogersieni), am ales de fapt să mă pun într-o situație în care să fiu sigură că, implicit, primesc și eu această acceptare, în mod necesar. La cei profund tulburați se consideră în general că nu există un simț al sinelui clar și granițe personale – deci s-ar putea spune că ei nu-mi ofereau o „privire pozitivă necondiționată” în sine, dar este posibil să mă fi bucurat de oglindirea propriei mele intenții.

În timp, variind destul de mult felul de persoane cu care lucrez (tot în spiritul unei dorințe de libertate, aceea de a mă simți fluidă și adaptabilă cât mai multor circumstanțe/ configurații psihice), mi-a devenit mult mai ușor și firesc să formulez, să pun în cuvinte toate aspectele legate de rolul meu de psihoterapeut, de ce anume pot să fac și nu pot să fac pentru persoana din fața mea în cadrul relației.

Privind în urmă, înțeleg cum am văzut din demersul personal că spațiul terapeutic poate să prilejuiască o seamă de libertăți în viața cuiva. Apoi am avut grijă, într-un mod foarte subtil, să îmi iau singură acea dulce libertate de a nu fi supusă unor așteptări exterioare, de a nu urma niște formalisme pe care le simt ca fiind constrângătoare dincolo de o anumită limită, subiectivă, atunci când vine vorba de rolul de psihoterapeut. Și, cu bună știință, chiar am pretins de la această meserie, cu controversele ei cu tot, una dintre acele libertăți absolute din lume, adică libertatea față de orice înseamnă a juca un rol social.

Atunci când întâlnirea terapeutică e una profundă, cu adevărat de la inimă la inimă, prescripțiile sociale pot să dispară. În asemenea momente nu mai este chiar atât de relevant cine, ce rol îndeplinește, rămâne doar întâlnirea „Eu și Tu”.