Umilința - între bine și rău

Subtilele nuanțe emoționale...

… Atunci când o vorbim „de bine”, o mai numim smerenie, sfioșenie, pudoare, bună-cuviință, respect, ascultare, modestie, pietate, devotament, milă, molcomire, neprihănire ș.a.m.d.

… Atunci când o vorbim „de rău”, îi mai zicem rușine, supușenie, ofensă, înjosire, jignire, batjocură, oropsire, ocară, dezonoare ș.a.m.d.

Umilința este uneori o virtute care ne dă sentimentul propriilor noastre limite sau vulnerabilități, care ne poate ajuta să fim conștienți de sine, de ce putem și ce nu putem să facem; dar, deopotrivă, se asociază și cu o stare de degradare a ființei. M-am gândit să scriu câteva rânduri despre umilință din câteva motive. În primul rând, acum câteva luni am avut mici intervenții într-un articol despre umilința în mediul online, căruia cei de la Revista Scena9 i-au dat până la urmă un titlu foarte… incitant: „Ura.ro” - și mi s-a părut un subiect bun de abordat. În plus, anul trecut pe vremea asta încheiam un proiect european (care a durat un an și jumătate) de educație sentimentală prin artă pentru pre-adolescenți – în cadrul căruia echipa română a creat niște ateliere performative care s-au concentrat pe sentimentul de rușine. Și nu în ultimul rând, practica terapeutică îmi arată cu prisosință și beneficiile umilinței, ale faptului de a fi „cu picioarele pe pământ” în modul cum ne percepem…

Atunci când este folosită ca „metodă educativă”, umilința este una dintre trăirile care cutremură cel mai mult viața psihică. Am întâlnit părinți care consideră că așa își ”călesc” copiii și că îi pregătesc pentru viață, umilindu-i din diferite motive, fapt care duce mai degrabă la multă suferință – iar copilul nu va fi motivat să dea tot ce are mai bun sau să încerce să se autodepășească. Ceea ce rezultă este neîncredere în sine și o stimă de sine negativă, sau stabilizarea tendinței de a intra mai târziu în viață în relații nepotrivite (care perpetuează acest model al umilinței învățate), sau transformarea victimei în agresor care umilește la rândul său.

La vârsta adultă, în general se consideră că „avem tot ce ne trebuie” pentru a ne lua apărarea, a ne susține punctul de vedere, a da replica. Însă cu toții căutăm, de la naștere până la moarte, aprobarea semenilor noștri – cum se spune, „acceptarea pozitivă necondiționată”, și adevărul este însă că, „în sinea sinii”, fiecare adult are un copil care ar vrea să se retragă într-un colț și să plângă atunci când este umilit. Sau poate, în unele cazuri, un copil care ar riposta imediat luându-l la bătaie, la propriu, pe cel care s-a luat de el. De multe ori se întâmplă ca în întâlnirea terapeutică să ajungă la suprafață toate aceste sentimente care nu au fost suficient exprimate în contextul de viață inițial.

Dacă ținem să adoptăm o perspectivă pozitivă, putem spune că umilința are rolul său „pedagogic”. Și este adevărat că putem învăța ceva – dar din câte am văzut, asta este valabil doar pentru acei oameni care au o structură sufletească ce le permite să privească viața în sens larg și să poată considera că au învățat ceva și din această experiență. Și de multe ori învățătura cea mai de preț pe care o putem desprinde dintr-o experiență umilitoare este până la urmă importanța de a ne acorda nouă înșine acea „acceptare pozitivă necondiționată”, indiferent de reacțiile celor din jur.

În privința umilinței în mediul online, e lesne de observat cât de ușor sunt aruncate replicile de tot felul printre internauți. Probabil decizia de a avea un cont pe o rețea de socializare online implică și asumarea faptului că, indiferent cine ești și ce faci, te expui și unor potențiale atacuri la persoană. Nevoia de a scrie mesaje/ replici care rănesc poate să vină din surse care au prea puțină (sau chiar nicio) legătură cu destinatarul mesajelor respective. Atunci când cineva are o încărcătură afectivă cu care nu se descurcă, mediul online poate reprezenta un spațiu de „descărcare” extrem de la îndemână. Sigur, acest proces de descărcare se petrece și în relațiile concrete dintre oameni – în sensul că există destui agresori care găsesc, din senin, „victimele perfecte” pentru a-și consuma pulsiunile agresive. Însă în mediul online asta pare cu atât mai mult la îndemână, cel puțin numeric existând atât de multe opțiuni...

Pentru „ținta” unei umilințe în online, gradul de expunere este foarte mare, într-un timp foarte scurt este posibil ca sute sau mii de oameni să afle detalii despre acele judecăți exprimate și, desigur, să adopte o poziție. Pentru cei mai mulți dintre noi, cantitatea contează - în sensul că o posibilitate de a primi un oprobriu public poate să aibă din start un efect mai negativ asupra psihicului. Dar la fel de bine mediul online poate să reprezinte oportunitatea de „a atrage partizani” - mai mulți poate decât în relațiile directe.

Remarcabilă mi se pare și ușurința cu care atacurile și mesajele umilitoare pot fi puse în slujba unui „mare țel”, a unei „cauze nobile”. În numele acestei cauze se poate merge până în pânzele albe, dacă e nevoie. Sau această cauză, dacă devine plictisitoare, poate fi abandonată ca și cum nici nu ar fi existat...

Mediul virtual are darul de a trezi destul de ușor atât empatia (sau chiar identificarea cu situațiile de viață ale celorlalți), cât și repulsia. Părerea mea este că, deși aceste emoții sunt trezite relativ ușor (și uneori chiar conduc la acțiuni sociale concrete), în mediul online sunt prezente multe informații și nu este cu putință ca toate să aibă un ecou profund în cugetul nostru – așa că fie dezvoltăm o abilitate de a fi foarte selectivi, fie trăim faptele emoționale la un nivel mai mult sau mai puțin superficial. Iar când viața sufletească tinde să se petreacă mai mult „la suprafața lucrurilor”, putem ajunge să dezvoltăm o nepăsare (în sfera căreia includ și nepăsarea față de impactul mesajelor noastre asupra celuilalt) despre care mulți consideră că este o caracteristică a societății contemporane.

Nu am lucrat cu persoane care să fi suferit de depresie sau anxietate în urma umilirii în mediul online (decât, cel mult, cu persoane care își întrețineau asemenea stări negative prin diverse acțiuni compulsive în mediul online). Tocmai de aceea cred că avem în general un grad de adaptabilitate foarte mare și că tindem să dezvoltăm o detașare față de diferite atacuri care pot veni înspre noi (fiindcă a fi sensibil la orice comentariu ar duce pe termen lung la un consum prea mare); sau o pricepere de a da replica.

Cele mai expuse persoane par a fi acelea cărora le lipsește o rețea de susținere reală, care nu au prieteni apropiați (sau familie sau colegi de muncă) cu care să păstreze relații autentice în persoană și a căror viață afectivă gravitează în mare parte în jurul socializării online. (iar aici ar fi multe de dezbătut și despre jocurile de imagine, despre imaginea distorsionată pe care multe persoane și-o creează, tocmai pentru a obține mai multă apreciere)

În mod normal, persoanele cu o stimă de sine pozitivă păstrează un echilibru indiferent de „suișurile și coborâșurile” aprecierii din mediul online, adică indiferent de câte like-uri primesc. Însă oricât cât de mare ar fi echilibrul personal, cei care aleg să aibă un cont online sunt totuși măcar puțin influențați de cât de intensă este aprobarea celorlalți – sau de absența acesteia.

Dar să vorbesc umilința și de bine :). În psihoterapie, văd adesea cum se petrece o evoluție personală notabilă prin integrarea sentimentului de neputință – deci prin a deveni mai umili „în fața vieții”, aș zice. Atunci când ne recunoaștem vulnerabilitățile – atât față de noi înșine, cât și în relații – ajungem mai ușor la un echilibru și la… sentimente mai line în ceea ce privește curgerea vieții.

În domeniul spiritualității, sunt mulți cei care vorbesc despre capacitatea de a fi umil drept o calitate. Asta înseamnă a fi tolerant, fără pretenții, lipsit de aroganță – iar „înălțarea prin umilință” nu ar trebui confundată cu faptul de a te lăsa umilit în viața de zi cu zi de către o persoană rău-intenționată.

Cred că aceeași perspectivă pozitivă este valabilă și atunci când lucrăm în terapie cu corpul și ajungem la o „mai bună așezare în albia noastră” după ce, de exemplu, ne schimbăm perspectiva asupra unor părți ale corpului nostru pe care anterior le respingeam sau de la care poate că am avut așteptări prea mari… Dintr-o astfel de perspectivă,

„Umilința este un văl necesar pentru toate celelalte haruri” - William Gurnall