Despre trauma de abandon


Interviu pentru revista Kudika, apărut în ianuarie 2023

Subiectul interviului: Legătura dintre abandonul suferit şi abandonul ca stil de viaţă, traumele emoţionale care duc la abandon şcolar, abandon sufletesc (frica de a-şi construi propria familie), abandon profesional (lipsa de dorinţă de a realiza ceva pe plan profesional).

Puteți găsi interviul și la link-ul: https://www.kudika.ro/articol/beautiful-minds/72348/alexandra-cucu-psihoterapeut-daca-un-copil-nu-simte-ca-este-ascultat-vazut-drept-cine-este-se-poate-simti-abandonat.html#header-search


Pentru a putea înțelege mai bine cum stau lucrurile, voi discuta mai întâi despre clasificarea traumelor. În psihologie, se consideră că există trei tipuri de traume. Astfel, vorbim despre trauma de șoc – atunci când în viața persoanei se petrece un eveniment de o intensitate foarte mare, care depășește posibilitățile sale prezente de adaptare. În această categorie intră evenimentele catastrofice (fenomene naturale, războaie, violența în masă etc.), abuzurile grave din partea altor persoane (abuz sexual, hărțuire, violență domestică, amenințări verbale etc.), pierderi însemnate (moartea cuiva apropiat, pierderea serviciului etc.). În general, atunci când auzim cuvântul „traumă” acesta este genul de evenimente la care cei mai mulți dintre noi ne gândim – însă studiile psihologice au arătat faptul că, procentual, acestea reprezintă doar aproximativ o cincime din totalul traumelor existente.

Al doilea tip de traumă, despre care se vorbește destul de mult de câțiva ani încoace, este trauma trans-generațională. Este vorba despre felul cum moștenim de la înaintașii noștri (părinți, bunici, străbunici ș.a.m.d.) un anumit mod de a fi (mental, emoțional, biologic, social) și despre cum, ca urmare a anumitor experiențe trăite în familia noastră, ajungem să repetăm alegerile rudelor noastre, preluând sau copiind emoțiile și comportamentul acestora în mod involuntar și rămânând blocați în anumite tipare de interacțiune în relațiile noastre. De exemplu, dacă bunicul tău a trăit o mare foamete în timpul războiului, iar tu te confrunți în prezent cu o tulburare de alimentație, există șanse ca experiența bunicului să aibă ceva de-a face cu dificultățile tale prezente. Din ce spun cercetările, acest tip de traumă reprezintă aproape o treime din traumele existente în viața oamenilor.

Al treilea tip de traumă constă în trauma de dezvoltare. Privită din exterior, poate să pară ceva „minor”, sau oricum nu suficient de marcant în viața cuiva, pentru că nu are un caracter tragic. Însă ceea ce face ca ea să aibă uneori consecințe mai severe decât trauma de șoc este factorul timp – de obicei este vorba despre o expunere de lungă durată sau de repetarea anumitor evenimente de intensitate moderată, dar care depășesc capacitatea persoanei de a integra trăirile prilejuite de aceste evenimente. De exemplu, o traumă de dezvoltare apare atunci când trăiești mulți ani în casă cu niște părinți care se ceartă aproape în fiecare seară, sau care nu vor niciodată să asculte ce vrei să le spui. Procentual, traumele de dezvoltare sunt de fapt cele mai frecvente, reprezentând aproape o jumătate din totalul traumelor constatate.

În psihologie se mai subliniază și faptul că trauma reprezintă ecoul afectiv al unui anumit eveniment în sufletul persoanei. Adică, nu toate persoanele care trec printr-o întâmplare cu potențial traumatizant vor fi traumatizate din punct de vedere psihologic. La fel de adevărat este și faptul că unele persoane vor fi traumatizate de un eveniment aparent nesemnificativ (de exemplu, când un profesor de la școală le face observație), dacă percep acel eveniment ca fiind copleșitor și nu au capacitatea de a face față stress-ului generat de el.

Toate cele de mai sus ne pot ajuta să înțelegem mai bine și trauma de abandon. Este dificil de enumerat evenimentele care pot duce la trăirea unei traume de abandon, pentru că până la urmă și un copil dintr-o familie obișnuită, care a fost lăsat singur în casă timp de o oră de către părinte, poate să se simtă abandonat și să treacă printr-un calvar în acel răstimp.

Vorbind despre copiii din sistemul de protecție, forma primară/ principală de abandon este cea în care ei sunt abandonați de către părinți și sunt luați în îngrijire de către alte persoane. Dar trauma de abandon poate să fie trăită din nou și din nou și în interacțiunile ulterioare – și o să mă refer aici la cazul în care sunt păstrate legăturile cu părinții biologici. Dacă comportamentul acestora îi încurajează pe copii să își facă anumite speranțe legate de ei – de exemplu, că îi vor lua din nou acasă, sau că îi vor lua măcar în vacanță sau că îi vor vizita în centrul de plasament într-o anumită zi și la o anumită oră – iar apoi nu fac ceea ce au spus că vor face, copiii retrăiesc trauma de abandon.

La fel, o traumă de abandon este trăită de către copii și dacă adulții care îi au în îngrijire nu sunt atenți la nevoile lor și nu le oferă „hrana emoțională” de care au nevoie (considerând că, în general, nevoile materiale sunt mai ușor percepute și adresate). Dacă un copil nu simte că este ascultat, văzut drept cine este, poate să se simtă abandonat chiar și dacă face parte dintr-o familie și locuiește în aceeași casă cu părinții săi. Dacă aceștia sunt prezenți fizic nu înseamnă și că ei sunt prezenți emoțional.


Pentru că sufletul uman este o realitate complexă, trauma de abandon poate să se prezinte sub o multitudine de înfățișări. La modul foarte general, apare o sensibilizare excesivă a persoanei la emoții de orice fel, o stare de confuzie în alegerile existențiale și o mare nesiguranță în relații. Însă aceste caracteristici pot să capete manifestări contrastante la persoane diferite.

Din cauza faptului că au trăit un abandon, persoanele au învățat că nu pot să aibă încredere în apropiații lor – pentru că lucrurile sfârșesc rău dacă ei se încred în aceștia. Astfel, ele se închid emoțional – însă această închidere arată diferit în funcție de alți factori ai personalității. Unele persoane sunt reci, necomunicative, retrase, nu le place să socializeze și se exprimă cu greutate, le este greu să aibă opinii proprii, încearcă să nu îi supere pe ceilalți prin ceea ce spun. E ca și cum poartă o „carcasă protectivă” sau se ascund într-o „carapace”, iar ca stil de atașament manifestă un atașament anxios sau evitant.

Alte persoane sunt reactive, impulsive și lasă impresia că au ales atacul drept cea mai bună cale de a se proteja de orice fel de apropiere nedorită din partea celor din jur. Unii dintre acești copii și tineri ajung să aibă comportamente agresive și auto-agresive, sau comit acte de delincvență.

Alte persoane sunt „lipicioase”, se „agață” de alții, de la care solicită atenție și protecție neîntreruptă – este ceea ce în literatura de specialitate este numit „comportament de tip <<liană>>”. Însă multe dintre aceste atașamente care par să fie foarte intense sunt în realitate precare, se pot spulbera din senin, moment în care copilul/ adolescentul plutește în derivă înspre o altă persoană de care se agață. Deși pot să spună (și chiar să fie convinși când spun asta) că țin foarte mult la cineva, ba chiar că nu ar putea să trăiască fără acea persoană, peste scurtă vreme pot să o trateze cu indiferență.

O altă caracteristică este dată de faptul că aceia care au trăit o traumă de abandon nu își cunosc, nu își înțeleg de obicei nevoile emoționale, nu știu să se protejeze în relații sau nu au nici măcar noțiunea de reciprocitate în relații, nu știu cum să se aștepte la ceva pozitiv din partea celor cu care interacționează. Fie îi lasă pe ceilalți să decidă în privința vieții lor și sunt complet dezinteresați atât de aspectele concrete ale vieții (ce am mâncat la masă, la ce oră trebuie să merg la școală, ce am nevoie să cumpăr etc.), cât și de cele mai profunde (ce meserie mi-ar plăcea să am, ce mă bucură cu adevărat să fac etc.). Fie au o atitudine de frondă, nu respectă regulile, își doresc „libertate” și se aruncă cu inconștiență în situații care par să promită asta. În ambele moduri aceste persoane arată faptul că fug de responsabilitățile vieții – sau poate ar fi potrivit să spun că nu reușesc să se încreadă în viață și posibilitățile ei, cel mai probabil pentru că nu au avut parte de o relație de încredere cu persoanele semnificative în perioada timpurie a vieții lor.


Dacă aceste traume nu sunt conștientizate și înțelese, anumite fațete ale personalității nu sunt integrate și rămân la un stadiu de dezvoltare incipient. Iar asta generează un tip de personalitate fragilă, inconsistentă, o slabă conștiință de sine, imposibilitatea de a-și preciza limitele personale – aspecte care atrag dificultăți pe toate palierele existenței.

Persoanele care nu au trăit în copilăria timpurie o relație securizantă sunt predispuse la a avea relații întâmplătoare, lipsite de stabilitate, chiar dacă uneori acestea sunt trăite cu intensitate (cel puțin aparentă) – de multe ori se atașează de oameni care le vor face să sufere, reiterându-se astfel abandonul trăit inițial. Există destul de multe cazuri în care persoanele își trăiesc „pe pilot automat” interacțiunile și reproduc tiparul relațiilor nesănătoase prin care au trecut la o vârstă timpurie. Ele sunt atât de vulnerabile și tolerante cu agresorii lor, ușor influențabile, chiar labile psihic – încât permit abuzul și pot ajunge în situații cu adevărat tragice (criminalitate, trafic de carne vie etc.)

O altă caracteristică a celor care au trăit un abandon este de multe ori neasumarea responsabilităților vieții. Prin asta mă refer atât la neasumarea angajamentelor relaționale (a face ceea ce spun că vor face, a exprima direct nevoi și cerințe emoționale, a asculta nevoile celuilalt, a înțelege și accepta regulile convenite etc.) cât și la neasumarea implicațiilor unei vieți independente (a-și găsi motivația intrinsecă, a fi dispuși să depună efort, a fi perseverenți/ conștiincioși etc.).

Fără îndoială, atunci când nu sunt adresate problemele sufletești, abandonul trăit în copilărie se poate transforma în stil de viață – prin abandon școlar, abandonarea dorinței de a realiza ceva pe plan profesional, abandonarea propriilor copii, chiar și dorința de a „abandona viața” - pentru că atunci când viața este percepută ca fiind copleșitoare și sentimentele trăite sunt de neputință, deznădejde, amărăciune – sinuciderea poate să pară o salvare.


Stressul post-traumatic poate fi privit drept o sensibilizare excesivă a persoanei la stimuli sau emoții de orice fel, ceea ce face foarte problematică adaptarea la provocările vieții. Copiii și adolescenții din sistemul de protecție au mari dificultăți de auto-reglare, cel mai probabil din cauza faptului că nu au avut ocazia în copilăria timpurie să își facă „rezerve de bine” - adică rezerve de experiențe pozitive, liniștitoare, securizante.

Stress-ul este o parte inevitabilă din viață – însă atunci când există o traumă de abandon, terenul pe care se imprimă stress-ul cotidian este un teren mult sensibilizat. Printre manifestările care apar sunt nervozitatea, lipsa de încredere, atacurile de panică, flashback-uri, ezitare, neajutorare, modificări bruște de dispoziție etc. Efectele traumei și ale stress-ului pot fi cumulative, pe măsură ce noi incidente se suprapun peste cele inițiale. Sunt multe cercetări care subliniză faptul că stress-ul cronic și repetat slăbește eficacitatea unui viitor răspuns corect la stress.

Unii dintre adolescenții cu care lucrez trăiesc într-o permanentă stare de încordare și vigilență, iar dacă sistemul nervos se află mereu într-o stare de „luptă sau fugi”, există efecte negative considerabile asupra întregului organism. Mai devreme sau mai târziu, mecanismele de adaptare la stress-ul prelungit riscă să fie copleșite, iar în acel moment starea de sănătate (atât sufletească, cât și fizică) începe să fie serios amenințată.

„A preda” starea de relaxare este cu atât mai dificil cu cât acest mecanism nu este întru totul sub control voluntar, nu poți pur și simplu să îi ceri persoanei să se relaxeze. Este adevărat că putem preda exerciții de auto-conștientizare, mindfulness, tehnici de relaxare, și putem să avem încredere și că propriul nostru exemplu de auto-reglare va fi preluat în mod inconștient de către copil/ adolescent (prin funcția neuronilor oglindă) – însă este greu de compensat lipsa unei experiențe primare de calmare a sistemului nervos, pe care o oferă un adult care își îngrijește cu dragoste bebelușul.


Voi răspunde la această întrebare din postura mea de psihoterapeut, subliniind câteva dintre obiectivele pe care le urmăresc în lucrul cu acești copii și tineri și ce consider că am eu de făcut.

Tipul de psihoterapie pe care îl practic este psihoterapia centrată pe persoană (iar ca „instrumente” uneori folosesc și mijloacele artistice, nu doar discuțiile) – aceasta consideră că relația terapeutică este principalul factor de schimbare din procesul terapeutic, deci ceea ce îmi propun este să ofer un tip de relație profund umană, „de la suflet la suflet”, bazată pe empatie, autenticitate, acceptare pozitivă necondiționată. Nu adopt un rol de „expert” față de tineri, sunt apropiată și caldă – uneori se mai întâmplă să le explic și un pic mai „pedagogic” niște situații sau niște reacții pe care le-au avut, ca să se înțeleagă mai bine. În mod similar, uneori le povestesc și întâmplări din viața mea, lăsându-mă văzută „cu toate ale mele”, adică și cu puteri și cu vulnerabilități.

Îmi propun să îi determin să își pună întrebări despre cine sunt și ce vor să facă cu viața lor, să aibă încredere în propriile abilități. De multe ori, dacă ei reușesc să conștientizeze problemele mai vechi, reușesc să privească cu mai multă detașare diversele dificultăți emoționale cu care se confruntă, să își înțeleagă propriile nevoi, să nu preia automat ce le spun alții, să își găsească puterea interioară și motivația de a-și urma visele.

Deși poate că o să sune paradoxal, încerc în același timp și să relativizez percepția lor asupra vieții și să normalizez dificultățile care apar. Cei mai mulți dintre tinerii cu care lucrez trăiesc cu convingerea că viața este dificilă doar pentru ei, fiindcă sunt „căminiști”, că unii oameni le vorbesc urât sau se poartă urât cu ei din cauza asta. Însă din cauza acestei percepții au tendința să se lase ușor copleșiți sau să aibă crize de furie și să refuze să facă eforturi de adaptare. Eu încerc să le transmit că, în anumite privințe, viața este grea pentru fiecare dintre noi. Și, deși îi încurajez să își urmeze visele, s-a mai întâmplat să subliniez că uneori, chiar dacă ne dorim mult și facem și eforturi mari, poate că nu vom reuși să le îndeplinim, sau nu sub forma pe care ne-o doream – dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la a încerca. Îmi propun așadar să îi susțin să fie mai centrați în sine, le insuflu încredere în viață, chiar dacă aceasta este mereu incertă și schimbătoare. Iar unii dintre ei ajung să înțeleagă faptul că e (mai) bine să rămână deschiși către viață, în ciuda rănilor din trecut, ceea ce este o mare realizare.