Evenimente

Simțurile noastre și simțul mișcării (kinestezia) sunt porțile de acces către mediul nostru – ele aduc lumea exterioară în atenția noastră și ne ajută să intrăm în relație cu aceasta. Cu ajutorul simțurilor putem să cunoaștem atât lumea în care trăim, cât și propriul nostru organism, iar cele cinci simțuri de bază (auzul, văzul, simțul tactil, mirosul și gustul) se influențează unul pe celălalt în viața noastră de zi cu zi.

Pe lângă acestea, se mai poate vorbi însă de multe alte simțuri complexe: propriocepția, termocepția, magnetorecepția, nocicepția, mecanorecepția, chemorecepția, kinestezia, simțul timpului și al spațiului, foamea și setea, simțul echilibrului, simțul oboselii, al preaplinului, al nevoii de oxigen, simțul vieții ș.a.m.d. Putem simți de fapt o multitudine de lucruri mai mult sau mai puțin palpabile – unii numesc asta „intuiție”, alții „senzație” sau „a avea un sentiment” – dar orice nume am alege să folosim, importantă pentru acest atelier va fi experiența trăită atunci când simțurile noastre sunt trezite.

În mod obișnuit, multe procese senzoriale se petrec automat, fără ca noi să fim conștienți de „munca” pe care o depun organele noastre senzoriale. Dacă vreun simț este compromis, celelalte se adună pentru „a da o mână de ajutor” și, deși fiecare simț beneficiază de receptori specializați și căi nervoase de transmisie a impulsurilor spre creier, la nivel cerebral se produce interacțiunea lor până la contopire.

În cadrul explorărilor din atelier, vom încerca să fim cât putem de conștienți de simțurile noastre și de felul în care acestea interacționează cu mișcarea. Vom conștientiza felul cum starea noastră interioară este determinată de cât de mult ne simțim în largul nostru, de cum se desfășoară interacțiunea senzorială cu lumea și cât de mult simțim că aparținem acesteia. Ne vom analiza simțurile și percepția corpului nostru în mișcare, cât și felul cum organele de simț oferă o suită de informații pe care le luăm în considerare, le înțelegem și învățăm din ele. 

În lumea neuroștiințelor se știe că fiecărui nerv senzitiv care înregistrează informații de la simțurile noastre îi corespunde un nerv motor care este activat instantaneu. Asta înseamnă că în corpul nostru există un răspuns motor instantaneu pentru fiecare senzație, indiferent dacă noi ne dăm seama de asta sau nu, indiferent dacă manifestăm acest răspuns motor prin mișcări observabile la exterior sau nu.

Cum se lucrează în dans-terapie?

Psihoterapia prin dans și mișcare se centrează pe experiența de a simți mișcarea (drept formă fundamentală de a fi în lume) și pe a găsi o semnificație a anumitor mișcări, sau un sentiment corespunzător acestora. Dansul și mișcarea sunt instrumente pentru a lucra cu sine – și a explora diverse teme, în cazul de față simțurile noastre și interacțiunea dintre acestea și mișcare.

Dansul are oricum o componentă vitalizantă/ relaxantă/ binefăcătoare – dar în dans-terapie activitățile propuse (individuale sau cu partener) vor problematiza diverse aspecte și vor fi alternate cu discuții despre ce am experimentat în mișcare.

Dans-terapia nu presupune a învăța o anumită coregrafie, nici nu necesită abilități corporale deosebite. Este necesară doar dorința de a lucra cu sufletul și cu corpul în mișcare – cel mai adesea, fiind vorba despre mișcare improvizată, așa cum simte persoana în momentul respectiv.

Fiecare explorează în funcție de specificul propriei corporalități – dacă sunteți o persoană atletică, vă puteți provoca mai mult corporal, iar dacă nu prea faceți mișcare sau chiar aveți anumite afecțiuni fizice, vă veți mișca așa cum vă permite starea dvs. Important este ca fiecare să își respecte propriile limite / limitări.

„Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori. / Răsar și pier cu rândul, fiecare:/ Mai multe roluri joacă omu-n viață,/ Iar actele sunt cele șapte vârste...” - scria William Shakespeare în „Cum vă place”.

M-am gândit ca prin acest atelier să vă propun să trecem în revistă, cu răbdare și atenție, diversele roluri pe care fiecare dintre noi le trăiește în viața sa. Zi după zi, situațiile sociale pe care le traversăm ne poartă prin diferite roluri, iar corpul nostru trece printr-o multitudine de stări sau instanțe, în funcție de aceste roluri.

Reușim să fim fiu/ fiică, soț/ soție, părinte, soră/ frate, angajat sau șef, erou sau victimă ș.a.m.d., iar fiecare dintre aceste roluri își lasă amprenta unică în țesătura intricată a personalității noastre – și în celulele corpului nostru.

Sunt momente când alegem să purtăm o mască – ne ascundem gândurile sau sentimentele și, din diferite motive (conștiente sau inconștiente), le prezentăm celor din jur o anumită față a noastră. Și, deși este firesc să ne purtăm diferit în diferite cercuri sociale, să jucăm roluri diferite în funcție de situație și de ce anume se așteaptă de la noi în acea circumstanță, existența atât de multor roluri și faptul de a jongla cu mai multe măști poate să ne pună în dificultate.

Uneori ne străduim să ne conformăm prescripțiilor de rol și acceptăm rolurile sociale de bună voie, în general pentru a ne face plăcuți, a primi aprobarea celor din jur, sau pentru că „așa este bine”. Unele dintre aceste roluri se potrivesc cu trăsături ale personalității noastre și ne este ușor (sau familiar) să ni le însușim. Sau ni le asumăm în mod spontan, fără să ne gândim că facem asta.

Alteori suntem însă non-conformiști, nu respectăm întru totul sau chiar deloc prescripțiile de rol, poate pentru că nu ne dorim acele roluri sau doar pentru că vrem să facem lucrurile „în stilul nostru”. Asta poate să ne aducă satisfacții și să fie sinonim cu a trăi în mod autentic, dar poate de asemenea să ducă și la diverse… sancțiuni sociale.

Diverși sociologi au propus o „abordare dramaturgică” asupra interacțiunilor sociale, privindu-le și înțelegându-le ca și cum ar fi o piesă de teatru. Așa cum actorii dintr-o piesă învață anumite replici, unde să-și poziționeze corpurile pe scenă și cum să le folosească – tot așa și noi, ca membri ai unei societăți, învățăm rolurile care prescriu modul în care ar trebui să interacționăm, ce avem de spus și ce avem de făcut. Și, totuși, de foarte multe ori în viață e nevoie să improvizăm, nu poate fi prescris chiar totul…

Cum se lucrează în dans-terapie?

Psihoterapia prin dans și mișcare se centrează pe experiența de a simți mișcarea (drept formă fundamentală de a fi în lume) și pe a găsi o semnificație a anumitor mișcări, sau un sentiment corespunzător acestora. Dansul și mișcarea sunt instrumente pentru a lucra cu sine – și a explora diverse teme, în cazul de față rolurile sociale și legătura acestora cu corpul nostru.

Dansul are oricum o componentă vitalizantă/ relaxantă/ binefăcătoare – dar în dans-terapie activitățile propuse (individuale sau cu partener) vor problematiza diverse aspecte și vor fi alternate cu discuții despre ce am experimentat în mișcare.

Dans-terapia nu presupune a învăța o anumită coregrafie, nici nu necesită abilități corporale deosebite. Este necesară doar dorința de a lucra cu sufletul și cu corpul în mișcare – cel mai adesea, fiind vorba despre mișcare improvizată, așa cum simte persoana în momentul respectiv.

Fiecare explorează în funcție de specificul propriei corporalități – dacă sunteți o persoană atletică, vă puteți provoca mai mult corporal, iar dacă nu prea faceți mișcare sau chiar aveți anumite afecțiuni fizice, vă veți mișca așa cum vă permite starea dvs. Important este ca fiecare să își respecte propriile limite / limitări.

Din anul 2000, când Babette Rothschild a scris cartea „Corpul își amintește – Psihofiziologia și tratamentul traumei”, și până azi, știința psihosomaticii a cunoscut o dezvoltare accelerată. Din cele mai vechi timpuri a existat părerea că trupul și sufletul sunt legate și că se influențează unul pe celălalt, în moduri uneori evidente și ușor de demonstrat, alteori în moduri ce rămân misterioase – iar în ziua de azi tot mai multă lumea împărtășește această părere.

Corpul este depozitarul tuturor experiențelor noastre de viață – trecute, prezente și, poate, viitoare (dintr-o perspectivă cuantică). Informațiile de care avem nevoie pentru a depăși anumite momente dificile sau provocări se află în diversele straturi ale corpului, înmagazinate sub o formă sau alta. Ele sunt uneori accesibile în mod direct conștiinței noastre, dar de cele mai multe ori e nevoie să ne cufundăm în inconștient pentru a le putea aduce la suprafață.

Memoria corpului (sau somatică), la fel ca și memoria cognitivă, poate să fie continuă, după cum poate să aibă și „părți uitate”. Poate și să fie distorsionată, deoarece mintea este cea care interpretează „corect” sau „greșit” semnalele corpului – folosind uneori un „filtru” venit din experiențe anterioare pe care poate suntem obișnuiți să le ascundem într-o formă sau alta. În plus, mintea este expusă multor influențe, care pot altera acuratețea memoriei de-a lungul timpului. A lucra cu corpul și cu memoria acestuia este așadar un proces subtil, care necesită o atenție fină.

Cu toate acestea, este important să putem accesa ceea ce a fost denumit „creierul visceral” și, o dată cu el, înțelepciunea organismului nostru. Ne vom propune ca prin diverse exerciții de mișcare, individuale sau de grup, să stăm în corp cu senzațiile prezente – fie că ele sunt plăcute, fie că generează disconfort –, să le permitem să vină la suprafață și să încercăm să le înțelegem.

Mișcarea și dansul sunt modalități excelente pentru a „scormoni” în adâncurile ființei noastre – în această sferă există o multitudine de practici somatice care ne pot veni în ajutor în căutările noastre. Astfel putem să folosim corpul ca și resursă în gestionarea diverselor situații cu care ne confruntăm.

Cum se lucrează în dans-terapie?

Psihoterapia prin dans și mișcare se centrează pe experiența de a simți mișcarea (drept formă fundamentală de a fi în lume) și pe a găsi o semnificație a anumitor mișcări, sau un sentiment corespunzător acestora. Dansul și mișcarea sunt instrumente pentru a lucra cu sine – și a explora diverse teme, în cazul de față memoria corpului.

Dansul are oricum o componentă vitalizantă/ relaxantă/ binefăcătoare – dar în dans-terapie activitățile propuse (individuale sau cu partener) vor problematiza diverse aspecte și vor fi alternate cu discuții despre ce am experimentat în mișcare.

Dans-terapia nu presupune a învăța o anumită coregrafie, nici nu necesită abilități corporale deosebite. Este necesară doar dorința de a lucra cu sufletul și cu corpul în mișcare – cel mai adesea, fiind vorba despre mișcare improvizată, așa cum simte persoana în momentul respectiv.

Fiecare explorează în funcție de specificul propriei corporalități – dacă sunteți o persoană atletică, vă puteți provoca mai mult corporal, iar dacă nu prea faceți mișcare sau chiar aveți anumite afecțiuni fizice, vă veți mișca așa cum vă permite starea dvs. Important este ca fiecare să își respecte propriile limite / limitări.

Relația dintre limite/ limitări și libertate/ libertăți este una suficient de complexă pentru a merita o explorare amănunțită. Așa cum existența unor reguli este cea care face posibilă existența oricărui joc, tot astfel existența unor limite face posibilă trăirea stării de libertate. Cel mai adesea, ca adulți ne simțim liberi atunci când ne stabilim singuri propriile reguli/ limite, nu când ele ne sunt impuse din exterior. Dar în felul cum ne trăim viața de obicei trebuie să ținem cont de amândouă: atât de ceea ce vine din sinea noastră (ca nevoi, aspirații, posibilități de realizare), cât și de ceea ce vine din partea mediului.

Pentru fiecare dintre noi libertatea poate să însemne altceva, iar o bună cunoaștere de sine ne permite să evaluăm până unde ne putem „întinde” și unde e bine „să ne punem hotare” - în înțelesul folosit de Constantin Noica atunci când sublinia: „căci a pune hotare, în înțelesul de `a hotărî`, nu privește doar loturile de pământ”.

Sigur că nu despre loturile de pământ va fi vorba în acest atelier, ci despre „hotarele” pe care fiecare dintre noi și le pune (în viață, în interacțiunea cu alții) sau despre „hotarele” care ne sunt impuse. Și unele și celelalte pot să fie benefice – caz în care ajută creșterea noastră, dezvoltarea autonomiei, dobândirea multor libertăți interioare sau exterioare. Totodată, și unele și celelalte pot să fie constrângătoare – caz în care ne determină să ne (auto-)limităm, să ne simțim captivi în propria noastră viață sau în diverse situații, să nu ne împlinim potențialul de a evolua.

Vom explora prin mișcare și dans mai multe aspecte, cum ar fi: ce anume înseamnă starea de libertate pentru noi? Cât de mult ne motivează în viață dorința de libertate? Ce ne face să ne simțim liberi (atât în relație cu sine, cât și în relație cu ceilalți), dar constrânși? Cum gestionăm constrângerile exterioare? Ne putem oare menține o stare de libertate interioară în pofida unor constrângeri exterioare – și ce ne ajută în acest sens? Ce convingere auto-limitativă ne creează dificultăți în prezent și cum am putea să o neutralizăm? Unde anume în corp simțim că ne mișcăm mai liberi, unde anume simțim că mișcările noastre sunt mai restricționate? ș.a.m.d.

Cum se lucrează în dans-terapie?

Psihoterapia prin dans și mișcare se centrează pe experiența de a simți mișcarea (drept formă fundamentală de a fi în lume) și pe a găsi o semnificație a anumitor mișcări, sau un sentiment corespunzător acestora. Dansul și mișcarea sunt instrumente pentru a lucra cu sine – și a explora diverse teme, în cazul de față starea de libertate și legătura acesteia cu limitările/ limitele.

Dansul are oricum o componentă vitalizantă/ relaxantă/ binefăcătoare – dar în dans-terapie activitățile propuse (individuale sau cu partener) vor problematiza diverse aspecte și vor fi alternate cu discuții despre ce am experimentat în mișcare.

Dans-terapia nu presupune a învăța o anumită coregrafie, nici nu necesită abilități corporale deosebite. Este necesară doar dorința de a lucra cu sufletul și cu corpul în mișcare – cel mai adesea, fiind vorba despre mișcare improvizată, așa cum simte persoana în momentul respectiv.

Fiecare explorează în funcție de specificul propriei corporalități – dacă sunteți o persoană atletică, vă puteți provoca mai mult corporal, iar dacă nu prea faceți mișcare sau chiar aveți anumite afecțiuni fizice, vă veți mișca așa cum vă permite starea dvs. Important este ca fiecare să își respecte propriile limite / limitări.

Cu mulți ani în urmă (chiar înainte de a urma formarea în psihoterapie centrată pe persoană) am descoperit cartea „Eu și Tu” a lui Martin Buber și minunata lui filosofie „a întâlnirii”. A întâlnirii dintre un Eu și un Tu care se văd unul pe celălalt și se simt văzuți, cu universul lor interior unic și foarte particular. Un Eu care nu se întâlnește cu ideile pe care și le-a făcut în cap despre celălalt, ci se situează direct-spontan-transparent, față în față cu acesta. Un Eu care nu pune pe primul plan anumite intenții sau nevoi proprii, ci îl abordează pe celălalt drept un „subiect” pe care îl percepe în integralitatea sa (atât cât este posibil), îl privește, îl respectă în esența sa și nu se distanțează de celălalt pentru a-l studia.

Putem avea această atitudine directă, imediată și în raportarea față de sine – atunci când ne întoarcem către noi înșine printr-un dialog interior caracterizat de aceptanță, confirmare, deschidere, armonie, cu convingerea unicității personale. (Atitudinea opusă fiind aceea de a ne raporta la noi înșine într-un mod impersonal, fragmentat, cu sentimente disprețuitoare și invalidare față de sine, ceea ce ne aduce suferință.)

În acest atelier mi-am propus să explorăm prin mișcare și dans nuanțele fine ale interacțiunilor noastre cu ceilalți. Cum ne pregătim pentru și cum anume începem o interacțiune? Cum ne „mișcăm împreună cu” o altă persoană? Cât de transparente sunt intențiile noastre sau în ce măsură ne putem modela în funcție de celălalt? Avem mai degrabă tendința de a-l urma pe celălalt sau preferăm să dăm noi tonul interacțiunii? Ce înseamnă pentru noi a stabili „limite sănătoase” într-o interacțiune?, și în ce direcție pot să evolueze lucrurile dacă nu le stabilim? Ce se naște în acest spațiu comun dintre Eu și Tu? Cum reacționăm în cazul unei despărțiri, cât de ușor de putem desprinde sau, dimpotrivă, în ce fel rămânem agățați de tot ce a fost? Ce sau cât păstrăm în noi din celălalt și din tot ce a însemnat relația noastră?

Întreaga noastră viață este un lung șir de întâlniri și despărțiri. Fiecare dintre noi preferă anumite modalități de a intra și de a fi în interacțiuni, iar cunoașterea acestor modalități ne poate oferi o mai mare fluiditate în relațiile noastre.

Motivația este „cauza primă” în dezvoltarea noastră, sursa din care izvorăște orice activitate pe care o desfășurăm, acel aspect care ne direcționează și susține energetic. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „motivație” vine de la latinescul „motivus” = care pune în mișcare.

Dacă ne întrebăm ce ne mișcă în sau prin viață, sunt șanse bune să ne vină în minte mai multe lucruri, de importanță diferită. Unele dintre ele reprezintă pur și simplu motivele „mărunte” pentru care ne trezim în fiecare dimineață, altele reprezintă aspirații sau principii mai generale, care ne determină să urmăm o anumită direcție în viață.

Atunci când încercăm să cunoaștem motivația din spatele unor acțiuni, putem întâmpina dificultăți, deoarece întotdeauna este la mijloc o constelație de forțe, interne sau externe. Poate pentru a analiza mai bine această realitate psihică, psihologii vorbesc despre trebuințe, tendințe, intenții, dorințe, motive, interese, valențe, aspirații și convingeri. Iar fiecare dintre acestea are o anumită intensitate, o direcție și un sens. Din simpla enumerare a termenilor de mai sus putem înțelege imediat de ce este atât de greu să spunem că „înțelegem cu adevărat” acțiunile noastre sau ale celor din jur.

Dar ne propunem să ne străduim – în cadrul acestui atelier vom chestiona prin mișcare mai multe dintre caracteristicile motivației, vom descoperi ce ne mișcă la nivel „micro” și la nivel „macro”, ce anume ne atrage sau ce respingem, cum arată sau cum se simte în corp un „discurs motivațional” care funcționează pentru noi, cum ne urmăm aspirațiile sau cum procedăm atunci când rămânem fără un motiv de a face anumite lucruri.

Sunt momente când poate simțim că avem nevoie să fim împinși de la spate ca să facem ceva, sau să fim trași de o forță ca să acționăm. Sunt momente când simțim că nu mai avem niciun motiv să mergem înainte – și cu toate astea sevele vieții cer să fie lăsate (sau ajutate) să curgă :)

Deși întreaga noastră viață se desfășoară de la naștere până la moarte sub imperiul incertitudinii, fiecare dintre noi trăiește și o cvasi-permanentă căutare a stării de siguranță. În situațiile prin care trecem, în relațiile pe care le dezvoltăm, în alegerile noastre legate de a fi în lume – ne dorim să ne simțim cât mai în largul nostru, încrezători să ne manifestăm. Starea de siguranță ne permite să „înflorim” pe toate planurile personalității noastre – neîndoielnic, puțin stress e indicat să existe, dar sub forma unei „anxietăți pozitive”, care să ne îndemne să ne mobilizăm forțele și să depunem eforturi pentru depășirea provocărilor.

Ce anume ne face să ne simțim în siguranță, dacă și cum „fugim” de situațiile când ne simțim vulnerabili în fața celorlalți, dacă și cum acceptăm provocările, către ce suntem mai deschiși, ce ne face să ne simțim în pericol, cât de mult suntem dispuși să ne expunem unor riscuri, dacă preferăm riscurile fizice sau pe cele emoționale ș.a.m.d. - toate acestea sunt aspecte care variază foarte mult de la persoană la persoană, iar în cadrul atelierului le vom explora cu ajutorul grupului.

Va fi vorba și despre siguranța de sine – pentru că ne putem bucura mai mult de viață dacă ne simțim în siguranță în propria noastră piele, încrezători în faptul că ne putem exprima așa cum simțim, că îi putem lăsa pe ceilați să ne vadă așa cum suntem și îi putem privi direct atunci când și ei ni se arată așa cum sunt.

În ultima vreme se vorbește mult despre „zona de confort” și despre faptul că ne aduce multe foloase să ieșim din ea. Veți avea ocazia să descoperiți dacă și cât vă doriți să ieșiți din zona de confort, cum stau lucrurile când prea mult confort devine… inconfortabil, sau dacă starea de confort este limitativă, și în ce măsură este astfel.

La o privire atentă, cel mai probabil fiecare dintre noi ar zice că este o „ființă paradoxală”, care în anumite situații e „într-un fel”, iar în alte situații e „în felul opus”. Nu neapărat în ce privește valorile fundamentale, ci în ceea ce privește nuanțele mai fine ale personalității, vizibile în relațiile noastre și în micile acțiuni cotidiene.

Asta poate să ne lase descumpăniți, să aducă destul de multă confuzie, precum și întrebarea „de fapt cine sunt eu cu adevărat?”. Chiar dacă acceptăm ideea că suntem în realitate imprevizibili și schimbători de-a lungul vieții, fiecare dintre noi caută totuși să se simtă coerent în cea mai mare parte a timpului pe care îl trăiește conștient. Coerența internă ne aduce un sentiment de siguranță, cu care e mai plăcut să locuim în propria noastră piele decât dacă am trăi cu tulburătorul sentiment că suntem străini nouă înșine.

„Unduios” și „tăios” sunt doar un exemplu dintre multele exemple de stări contrarii prin care trecem chiar pe parcursul unei zile. Le-am ales pe ele pentru că sunt legate de ideea de mișcare, iar mișcarea este instrumentul cu ajutorul căruia le vom aborda. Din ce am observat lucrând cu sufletul și cu corpul, pe măsură ce reușim să ne simțim mai confortabil cu ipostazele contrarii, să le trăim și să le acceptăm așa cum sunt, crește congruența/ coerența noastră și ne putem mișca mai liber/ i prin viață. Însușirea de „a fi la extreme” poate să se transforme dintr-o vulnerabilitate într-o sursă de putere – cum țin minte că îmi spunea acum ceva vreme un prieten de aproape 80 de ani, că se simte „viu, rebel și paradoxal”.

Cred că am auzit cu toții destul de des expresia „intenția contează” – deși poate că de multe ori ea e folosită ca scuză pentru momentele când rezultatele acțiunilor noastre nu sunt pe măsura așteptărilor, sau ca semn al faptului că cineva nu prea s-a străduit să facă ce avea de făcut.

În viața de zi cu zi, intențiile noastre sunt multe și schimbătoare – unele devin fapte, unele se transformă, altele nu se împlinesc și devin regrete. Intențiile sunt cele care ne „mișcă” prin lume, care determină coregrafia vieții noastre – atât în gesturile cotidiene, „mici”, cât și în gesturile „mari”, din momentele de cumpănă.

Atunci când nu sunt transpuse în acțiuni – sau poate nici măcar nu sunt conștientizate – intențiile noastre își găsesc în continuare expresie pe scena corpului, fie la un nivel „microscopic” (și pot fi observate de un ochi atent în postură, felul cum ne mișcăm, starea de încordare), fie sub forma diverselor simptome fiziologice (în cazul a ceea ce se cheamă „somatizare”). Corpul nostru vorbește despre viața noastră emoțională, chiar și atunci când nu ne dorim asta și când depunem un efort voluntar pentru a le prezenta celorlalți o anumită înfățișare.

În cadrul acestui atelier (deschis oricărei persoane, indiferent de pregătire) vom lucra atât cu ceea ce este vizibil – corpul, cât și cu ceea ce ține de invizibil – emoțiile și intențiile noastre. Reușind să ne rafinăm capacitatea de a distinge cu ajutorul corpului variatele nuanțe emoționale pe care le trăim (ori în singurătate, ori în cadrul unei interacțiuni), devenim mai conștienți de fațetele personalității noastre și le putem integra mai ușor.

Despre ordine și haos

În ultimul an îmi pare că am auzit de mai multe ori decât în anii trecuți cuvântul „haos”. Mi-am spus că merită să țin un atelier legat de tema asta acum câteva luni când am întâlnit întâmplător conceptul de „chaordic path” (de la „chaos” + „order”) – care vorbește despre acea zonă unde starea naturală de haos și starea naturală de ordine se întâlnesc, un spațiu al creativității pure, care necesită suficient de mult haos și suficient de multă structură pentru ca „noul” să se poată naște.

Relațiile dintre oameni sunt imprevizibile și creează haosul, mereu sunt la mijloc multe idei și multe perspective complexe, non-lineare, care provoacă certitudinile. Pe de altă parte, relațiile dintre oameni (ca orice sistem viu) tind spre ordine, tind să se auto-organizeze.

Unii se tem de prea mult haos în viețile lor, alții, dimpotrivă, de prea multă ordine sau control – iar proporțiile în care unei persoane îi sunt necesare atât haosul, cât și ordinea variază atât de la individ la individ, cât și de la situație la situație. Sunt totuși necesare amândouă – pentru că haosul în exces, după cum și controlul excesiv nu ar putea genera viața.

Procesul de căutare a soluțiilor individuale stă adesea sub semnul unei incertitudini complexe – e nevoie să stăm cu neputința de a prevedea anumite rezultate înainte de a decide cum înaintăm, cum ne re-modelăm traseul existențial. Avem nevoie de încredere pentru a nu ne grăbi să ajungem la claritate și să ne simțim „în control” - încredere de a dansa cu haosul și ordinea pentru suficient de mult timp astfel încât acțiuni noi, mai înțelepte să se poată contura.

Există un timp și un spațiu potrivit pentru fiecare dintre instanțe – haos, ordine, control – iar o mișcare fluidă între ele este adesea de dorit.

Cum se lucrează în dans-terapie?

Psihoterapia prin dans și mișcare se centrează pe experiența de a simți mișcarea (drept formă fundamentală de a fi în lume) și pe a găsi o semnificație a anumitor mișcări, sau un sentiment corespunzător acestora. Dansul și mișcarea sunt instrumente pentru a lucra cu sine – și a explora diverse teme, în cazul de față haosul și ordinea.

Dansul are oricum o componentă vitalizantă/ relaxantă/ binefăcătoare – dar în dans-terapie activitățile propuse (individuale sau cu partener) vor problematiza diverse aspecte și vor fi alternate cu discuții despre ce am experimentat în mișcare.

Dans-terapia nu presupune a învăța o anumită coregrafie, nici nu necesită abilități corporale deosebite. Este necesară doar dorința de a lucra cu sufletul și cu corpul în mișcare – cel mai adesea, fiind vorba despre mișcare improvizată, așa cum simte persoana în momentul respectiv.

Fiecare explorează în funcție de specificul propriei corporalități – dacă sunteți o persoană atletică, vă puteți provoca mai mult corporal, iar dacă nu prea faceți mișcare sau chiar aveți anumite afecțiuni fizici, vă veți mișca așa cum vă permite starea dvs. Important este ca fiecare să își respecte propriile limite / limitări.

De ce despre dor?

Cred că de-a lungul vieții m-a ocupat și preocupat mai mereu dorul – pe care adesea l-am transformat, astfel încât să devină sursă de forță vitală, nu de suferință. Nu am făcut asta în mod „programatic”, deci nu dețin o rețetă clară care să dea rezultate garantate în acest sens – dar ce știu e că dansul a fost și este unul dintre elementele care face ca magia asta să se întâmple.

Pare că fiecare persoană are multe doruri – și poate că nu ar fi exagerat să credem că „suntem doruri nesfârșite”, cum citeam pe undeva. Unele doruri sunt orientate spre trecut, altele către viitor. Unele se împlinesc mai devreme sau mai târziu, altele rămân în continuare „de dorit” și putem găsi în ele un rezervor de energie.

Propun acest atelier celor care se simt Doritori să schimbe apăsarea (mai mică sau mai mare a) dorurilor lor în entuziasm, prin dans și mișcare.

”… cu pânzele sufletului

umflate de dor,

te caut pretutindeni, şi lucrurile vin

tot mai aproape,

şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.” - Nichita Stănescu

Noţiunile de Anima şi Animus explică concepţia lui Jung după care natura umană este una bisexuală, doar expectaţiile sociale fiind diferite de la un sex la altul. 

Anima reprezintă aspectul feminin întâlnit în inconştientul masculin, iar Animus reprezintă aspectul masculin al inconştientului feminin.

Între Persona, Anima şi Animus există o complementaritate: cu cât atitudinea exterioară (Persona) are mai multe note caracteristice sexului masculin (agresivitate, dominanţă, persuasiune, raţionalitate), cu atât mai multe trăsături feminine (Anima) îşi fac apariţia ȋn inconştient. Și reciproca.

Am transpus conceptele de Animus și Anima în activități de mișcare-dans, menite să surprindă dinamica relației de cuplu, în termeni de imagine de sine, identificare de sex, ambivalențe, fațete ale Eului în raport cu partenerul, ce este exprimat și ce rămâne în umbră, dar se întrevede.

Vă invit să explorăm amețitor-dansantele căi ale erotismului în cuplu!

„E un dans, iubito, al sentimentelor,

zeiţe-ale aerului, dintre noi doi” - Nichita Stănescu

O relație de cuplu este o permanentă provocare, iar fiecare relație are o formulă unică, în care se combină iubirea, încrederea, angajamentul, deschiderea.

În cadrul acestui atelier vom explora manifestarea empatiei, exprimarea sentimentului de grijă față de vulnerabilitatea celuilalt, dificultățile de comunicare.

Cât de mult vă permite relația de cuplu să vă dezvoltați puterea personală?

În ce măsură îi dați voie partenerului să vă vadă vulnerabilitățile? 

Cât de bine – și cum – reușiți să integrați în relație sentimentele negative?

Vă invit să ne simțim puternici și vulnerabili timp de două mișcător-dansante ore! 

Atingerea este legătura noastră cu lumea. Putem vedea, auzi sau gândi în legătură cu ceva, dar prin atingere acel ceva devine parte din experiența noastră. Atingerea ne informează percepțiile, prilejuiește conștientizare și ne stimulează reacțiile. Același tip de atingere poate să comunice intenții foarte diferite și să trezească răspunsuri diferite. Atingerea este un dialog – cu lumea sau cu sine.

Atelierul „dansAtingere” își propune să exploreze prin dans aspectele corporale ce țin de atingere, dar și acele lucruri/ situații/ sentimente/ persoane care ne impresionează. Sunt atingeri a căror urmă o purtăm în noi și pe care le putem aduce la suprafață în cadrul potrivit. 

Pornim de la aspectele concrete (atingere – non-atingere; suprafețe și profunzimi – straturi anatomice ale corpului) și ajungem la aspectele simbolice ale atingerii.

Ce tip de atingeri ne este plăcut? Dar neplăcut?

Care este legătura între suprafață și profunzime?

Cu ce părți ale corpului asociem ideea de atingere? Când se gândesc la atingere, cei mai mulți dintre noi se gândesc la mâini – ce povești au de spus mâinile noastre? 

Cum ne apropiem de ceea ce ne dorim să atingem?

Și, de fapt, ce ne atinge cu adevărat?