Proiectul „Cercul de sprijin”

După cei doi ani de pandemie, anul 2022 a venit cu o îmbucurătoare creștere a activității în zona de dans-terapie – nu numai că mi-am reluat atelierele personale de dans-terapie, dar am desfășurat și un proiect mai amplu, despre care am scris în acest articol, anume „Cercul de sprijin – dans și dans-terapie pentru reabilitarea și reintegrarea pacienților psihiatrici”, susținut de Administrația Fondului Cultural Național.

Împreună cu alte trei colege de la Asociația Română de Psihoterapie prin Dans și Mișcare, am desfășurat proiectul în trei spitale psihiatrice (câte 8 ateliere în Bălăceanca, Voila și Săpunari), apoi în trei comunități unde am lucrat cu pacienți psihiatrici după externare (tot câte 8 ateliere – la sediul fundației Estuar Ploiești, Esutuar Răzoare și la Centrul ARCA al DGASPC). Ne-am propus ca prin ateliere să creștem empatia, înțelegerea de sine și auto-exprimarea, cât și să stabilim un sentiment de „împreunătate” mai puternic între participanți, astfel dorindu-ne să diminuăm stigmatizarea din jurul realității bolilor mentale. Participanții aveau afecțiuni precum schizofrenie, nevroze, depresie, deficiențe de învățare sau chiar și dizabilități fizice. Pentru noi cea mai mare importanță a avut-o intervenția în sine, dar am realizat ca parte din proiect și o cercetare calitativă, care a subliniat puterea dans-terapiei de a aduce bucurie, auto-conștientizare și conectare socială, întărind „cercurile de suport” ale pacienților atât în timpul spitalizării, cât și ulterior acesteia.

De-a lungul întregului proiect ne-am dorit să avem feedback de la pacienți legat de impactul pe care îl are participarea la atelierele de dans-terapie, vizionarea de spectacole și filme de dans – așa că i-am rugat fie să completeze chestionare sau să spună pe loc cum s-au simțit sau să facă desene cu impresiile lor. Iar feedbackurile au subliniat că ei și-au dat seama că prin dans și mișcare se pot apropia de realitatea sufletului lor și a relațiilor din viața lor într-un fel pe care nicio altă metodă nu le-o oferă.

Pacienții au privit mișcarea corporală și exprimarea emoțiilor și a gândurilor prin dans și mișcare ca fiind experiențe foarte pozitive și pline de însemnătate – m-au înduioșat adesea cu recunoștința lor și cu dorința ca atelierele (și proiectul) să dureze mai mult.

Experiența de dans și mișcare a „topit” treptat rezistențele și blocajele emoționale pe care le aveau unii dintre pacienți. Datorită problemelor de sănătate mentală (asociate în unele cazuri cu deficiențe mentale sau fizice), pentru unii pacienți a fost dificil să participe, cel puțin la început. Dar ne așteptam la acest lucru și am propus sarcini foarte simple pentru întregul grup (iar cu cei care nu se puteau ridica de pe scaun am lucrat așa), sau am folosit metode precum empatia kinestezică și oglindirea micro-mișcărilor (voluntare sau involuntare) pe care ei le făceau, pentru a-i ajuta să se simtă acceptați, „văzuți” drept cine sunt și a le da încredere să se deschidă prin mișcare. Astfel, fiecare a participat la grupuri în felul cum a putut. Am reușit să integrăm și pacienți mai problematici - care erau fie hiperactivi sau foarte vorbăreți sau „lipicioși”, într-un mod în care prezența lor să nu fie disruptivă pentru grup.

Datorită faptului că folosind mișcarea și dansul putem accesa conținuturi incoștiente (gânduri, emoții, imagini care sunt mai greu de activat doar pe cale verbală), au fost momente când au ieșit la suprafață emoții copleșitoare – pacienții și-au exprimat durerea extremă, furia sau dorința de a muri sau teama absolută de singurătate. În aceste situații, mișcarea și împărtășirea mișcării cu alții au reprezentat „spațiul conținător” în care pacienții au putut confrunta, procesa și integra stările prin care treceau.

Dacă ar fi să fac o paralelă între atelierele din spitale și atelierele din centrele comunitare, este evident că la cele din spitale pacienții au fost mult mai centrați pe sine și pe experiența lor, au existat multe momente disruptive, pacienții aveau sentimente mult mai puțin intense față de ceilalți participanți și pur și simplu au urmat plăcerea proprie de a se mișca și dansa, bucurându-se de sentimentul de ușurătate și de a se putea mișca liber, fără a se simți judecați de către alții și fără a se judeca pe sine. Asta este ceea ce, în cuvintele lor, „m-a îndreptat mai mult către viață, nu m-am mai gândit ca de obicei la moarte și disperare”. A fost evident că există o nevoie mare de intervenții personalizate și că mulți dintre pacienți ar fi avut beneficiat enorm de pe urma unor ședințe individuale de dans-terapie. Sigur, a apărut un sentiment de apropiere și împreunătate, lucru pe care participanții l-au apreciat, dar a fost un sentiment fragil și era îndreptat mai degrabă către terapeuți, ca apreciere pentru facilitarea atelierelor.

Sentimentul că „nu prea s-au legat lucrurile” a fost dat în mare măsură de aspectele organizatorice – spitalele nu ne-au putut asigura grupuri omogene sau constante, au existat mereu nou-veniți (a trebuit să lucrăm cu cine era prezent, unii dintre cei care participaseră la ateliere se externau și dispăreau, dar apăreau persoane care abia se internaseră), nici nu au respectat mereu programul de lucru stabilit, sau nu au putut să ne asigure personal care să ne însoțească la ateliere.

A fost o provocare să stabilim limite și să oferim claritate în interacțiunile noastre prin mișcare. Multe dintre interogațiile noastre au avut legătură cu atingerea. Cum același tip de atingere poate să comunice intenții foarte diferite și să trezească răspunsuri diferite, în domeniul psihoterapiei „obișnuite” (adică prin discuție, și în persoană) e un aspect destul de controversat – dacă și cât este etic să îl atingi pe cel cu care lucrezi, cum te simți făcând asta, cu ce îi folosește asta celuilalt etc. În psihoterapia prin dans și mișcare se înțelege de la bun început faptul că atingerea va fi folosită, doar că uneori e o provocare să găsești formula potrivită de a o oferi. Cum ating o persoană care nu își poate controla nivelul de energie și care poate mă va lovi sau mă va strânge în brațe cu prea mult avânt? Ating sau nu ating o persoană care este extrem de seductivă – și cum? Cum mă deschid din toată inima către celălalt, cum îl/ o determin și pe el/ ea să se deschidă către interacțiune și să ne bucurăm de mișcare, dacă mirosul pe care îl răspândește sau tonul vocii sunt copleșitoare? Cum comunic limitele, cum spun „nu”, cum este asta înțeles de către celălalt? - - - - Practica a aratat că atunci când limitele și „conturul” meu sunt clare, cresc șansele ca cel/ cea cu care interacționez să ajungă la o mai bună așezare în sine. Un lucru aproape magic :)

Abordarea centrată pe persoană înseamnă să pornesc de unde se află persoana cu care lucrez, să privesc lumea din cadrul său de referință. Cum cei mai mulți dintre pacienții din spital aveau dificultăți serioase de orientare, sau le era greu să inițieze mișcări, cât și să imite pe altcineva – nu insistam ca ei să facă asta, ci observam micile lor mișcări, gesturi, priviri, și uneori le imitam eu. În felul ăsta erau șanse bune să mi se răspundă și devenea posibil „să ne întâlnim”, să pornim un dialog, punct din care puteam construi mai departe. Sigur că asta nu prea e „psihoterapie”, ci este ceea ce se cheamă „pre-terapie” (există și aici mai multe metode, eu cunosc mai îndeaproape metoda Intensive Interaction). Înseamnă a pune bazele unei relații, așa cum se procedează în mod natural în comunicarea cu un bebeluș, sau în mod planificat cu cei care au pierdut, din varii motive, abilitățile de a relaționa. Persoana este susținută, cu finețe și atenție, să iasă din sine către lume, să se deschidă către celălalt, să se bucure de interacțiune.

În atelierele din centrele comunitare (la care i-am rugat pe beneficiari să vină cu un apropiat de-al lor, prieten sau rudă – dar acest lucru nu a fost posibil decât în foarte puține cazuri, ei spunând că sunt singuri și că nu au cu cine să vină), am descoperit că participanții sunt mult mai empatici cu cei din grup și de asemenea că primesc, cu surprindere uneori, empatie din partea grupului. Au spus că simt că se înțeleg pe sine mai bine și că își pot exprima mai bine sentimentele, că simt o legătură mai puternică cu ceilalți – e adevărat că unii dintre participanți se cunoșteau bine de mulți ani, lucru care a întreținut sentimentul de „împreunătate”. S-au încurajat unii pe alții să facă diverse acțiuni în timpul atelierelor și de asemenea în multe ocazii au oferit cuvinte de laudă celor din grup. Una dntre participante a spus că „ne spălăm rănile emoționale prin dans – rănile nu dispar cu totul, dar se calmează și se diminuează, simt că nu mă mai războiesc cu mine însămi”.

Am observat o evoluție mare în felul cum participanții au primit propunerile noastre – pe măsură ce parcurgeam atelierele și participanții se simțeau tot mai în largul lor cu sine și cu ceilalți, au început tot mai des să aibă abordări creative (la nivel personal), iar de asemenea au fost câteva dăți când beneficiarii au făcut propuneri proprii, iar cei din grup le-au acceptat și le-au dus la îndeplinire bucuroși.

În majoritatea atelierelor, atât în spitale, cât și în comunități, am folosit obiecte de recuzită – panglici, eșarfe, parașuta, mingiuțe, materiale extensibile, elastice etc. - și din motive concrete (pentru coordonare motrică, folosirea întregului corp în mișcare, realizarea cooperării în grup, implicare și atenție etc.), dar cel mai adesea în cadrul unor jocuri simbolice, deoarece jocul simbolic ne deschide noi orizonturi, ne permite accesul la acea zonă „sevoasă” și emoțională care reprezintă nucleul ființei noastre, indiferent de vârsta la care ne aflăm. Creând propriile scenarii cu ajutorul unor obiecte sau imaginându-ne într-o situație care ne-a speriat în trecut sau care ne e necunoscută, putem instaura un echilibru general mai bun sau putem recupera funcții psihice pierdute.

Cât privește reducerea stigmatizării problemelor de sănătate mentală, pare că rămâne o cale lungă de parcurs. Proiectul „Cercul de sprijin” și abordarea noastră au promovat o viziune umanistă, care nu emite judecăți de valoare și integrează mintea și corpul. Intervenția noastră a fost una de scurtă durată (doar câte 8 săptămâni cu fiecare dintre grupuri), iar rezultatele ne permit să presupunem că o intervenție de lungă durată ar avea într-adevăr un impact mai consistent – atât la nivel social, cât și la nivel individual. De exemplu, la finalul seriei de ateliere pe care le-am ținut eu în comunitatea fundației Estuar – Răzoare, am propus participanților să organizăm o prezentare, un mic spectacol folosind exercițiile care le-au plăcut lor cel mai mult din tot ce am lucrat împreună. S-au entuziasmat și au simțit că e un mod minunat de a încheia experiența avută împreună. Însă atunci când i-am întrebat dacă ar vrea ca evenimentul să fie unul public, cei mai mulți au spus că ar fi o expunere nedorită, deoarece le este rușine de boala lor psihică și nu vor să afle prea multă lume de asta. Așa că am ținut prezentarea doar pentru ceilalți beneficiari ai centrului și angajații Estuarului.

Pentru mine a fost un proiect în care m-am implicat trup și suflet, pentru că așa fac de obicei :), dar și pentru că a fost vorba despre dans, după niște ani în care nu am putut desfășura proiecte de felul acesta. Lucrul cu persoane cu probleme severe e împlinitor pentru mine, pentru că îmi place să mă concentrez pe „lucrurile mici”. Adică e adevărat că nu am „vindecat” boala psihică a participanților, dar revoluțiile interioare pornesc de multe ori de la experiențe punctuale, pe care persoanele le-au simțit ca având un impact puternic asupra lor. Așa că îmi place să sper că am contribuit, măcar cu puțin, la o (r)evoluție înspre bine a vieților celor cu care m-am întâlnit.