Empatia kinestezică

Cum ne-am simți în pielea celuilalt?

Dacă vi s-a întâmplat vreodată ca, privind niște oameni care dansează, să simțiți în corp că este ca și cum v-ați mișca în același timp cu ei, e unul din momentele în care ați devenit conștienți de ceea ce se cheamă empatia kinestezică. Sau simpla constatare a faptului că pentru cei mai mulți oameni este mult mai ușor să învețe o acțiune dacă le-o arată o altă persoană, decât dacă le este descrisă prin cuvinte.

Empatia este o modalitate de a fi în relație cu un altul, ca și cum ai fi în locul acestuia, dar fără a te identifica cu el (fără a-ți pierde propria individualitate). Iar pentru ca persoana să se simtă cu adevărat înțeleasă, această cunoaștere a stărilor sale se cuvine și comunicată.

Empatia kinestezică face referință la comunicare non-verbală (mimică, gestică, atingere), mișcare corporală, dans și micile mișcări ce însoțesc comportamentul verbal (intonație, ritm, accente, viteză – în simple vocalizări, ”limbi inventate” sau limbaj obișnuit).

În neuroștiințe s-a cercetat mult în ultimii ani existența și rolul unor neuroni-oglindă, care ne permit să imităm comportamentele. Grație lor putem pricepe intențiile altora prin a simți/ a intui, nu prin gândire deductivă și logică.

Când parcurgem firul unei povești, fie ea povestită de cineva sau autopovestită, neuronii-oglindă se activează. Astfel se pot forma comportamente, dobândi abilități și căpăta noi înțelesuri. Prin ascultare și prin acest sistem al neuronilor-oglindă se pot stabili legături emoționale profunde (empatice), poți de asemenea pătrunde în interior și deveni conștient de tine (introspecție).

În mod normal, neuronii-oglindă se dezvoltă (în lobul frontal al creierului, unde se află și zona de comenzi motorii) în primele 12 luni de viață extrauterină și se presupune că acest sistem îi ajută pe micuți să înțeleagă acțiunile celorlalți.

Uneori, lucrurile nu se desfășoară întrutotul „ca la carte”, așa cum stau lucrurile în cazuri grave de dizabilități – sau abilitățile se pierd după ce s-au format, ca în cazul demențelor sau al tulburărilor psihotice severe. Pornind de la imitație/ oglindire selectivă, terapia urmărește atunci crearea celor mai simple și bazale componente ale comunicării (menținerea contactului vizual, mimică și gestică adecvate) și relaționării (imitare, acceptarea prezenței celuilalt, inițierea acțiunilor, reciprocitate, implicare în joc), lucruri pe care altminteri părinții le formează la bebelușii lor în mod intuitiv. Treptat se conturează o relație. Clientul învață să fie împreună cu o altă persoană, să desfășoare anumite activități, să fie atent și să se concentreze, să construiască înțelesuri comune, să împartă spațiul personal (și co-creează un „spațiu al nostru”), folosește și înțelege atingerea.

În plus, de pildă în lucrul cu cei care au o tulburare din spectrul autist, este datoria terapeutului să identifice nevoile senzoriale ale celui cu care lucrează și să propună o „dietă senzorială” adecvată. El este capabil să facă acest lucru prin empatie kinestezică, intuind ce nevoie senzorială are, de exemplu, un copil care se lovește încontinuu de pereți sau care ar sta o oră întreagă să se joace cu apa de la robinet. Pasul următor este de a-i împlini acea nevoie senzorială printr-un alt mijloc (mai puțin vătămător, poate mai adecvat social, un joc care să poată fi împărtășit cu altcineva, care să ofere variante de acțiune, îmbogățind modalitățile de a fi în lume), și „să scoată melcul din cochilie”, cu blândețe și respect pentru ritmul celuilalt. De exemplu, poate că acel copil care se lovește de pereți s-ar simți mai bine petrecând niște timp într-un „sac senzorial” (făcut dintr-un material textil extensibil), care să exercite asupra corpului său o presiune liniștitoare (pentru că a-l ține în brațe poate să fie prea copleșitor pentru el); sau poate că a face ceva foarte solicitant fizic va stinge nevoia sa.

Terapeutul urmează, într-un cadru lipsit de inhibiții, propunerile persoanei cu care lucrează, răspunzând la aspecte alese intuitiv din comportamentul celuilalt, permite să existe pauze, privește și așteaptă. Poate propune şi el o anumită direcţie pentru activitate (a se înţelege şi un simplu gest, dar și un joc care poate crește gradual în complexitate), dar este important ca lucrurile să rămână simple.

Nu există obiective anume sau sarcini de îndeplinit. Procesul de creștere se produce prin repetarea frecventă a comportamentelor care au fost stabilite – și care se transformă ele însele. Sub ghidajul empatiei kinestezice, se construiește o anumită familiaritate, încredere, un sentiment al structurii.

Pentru a putea facilita procesul de dezvoltare al unui client, în punctul în care acesta este blocat sau întrerupt, este nevoie ca și terapeutul să fie deschis către propriile senzații interioare și emoții, și conștient de propriul registru de mișcare (vocabular motric, stereotipii, zone de confort, modalitatea preferențială de „a-și locui corpul”, semnificații personale).

Prin empatie kinestezică putem să simțim mișcarea și să-i găsim o semnificație, un sentiment (dat de aerul întregii ”coregrafii” sau, dimpotrivă, ținând de un mic gest). Și apoi urmează încercarea de a îmbogăți registrul expresiilor corporal-emoționale, într-un cadru securizant – fără a insista pe integrarea verbală în mod necesar – și apelând la alte mijloace expresive (desen, muzică, colaj) dacă e util.

Ceea ce simțim în corp sunt stări complexe, mult mai nuanțate decât simplele emoții. Așa cum scria creatorul metodei Focusing, Eugene Gendlin, introducând noțiunea sa de „felt-sense”: „acesta nu este doar o emoție (frică, furie, bucurie, tristețe), este ceva diferit, global și neclar. […] Este o calitate corporală, precum `greoi`, `lipicios`, `săltăreț`, `aricit`, `strangulat`. Nu are o etichetă anume. Reprezintă modul în care se simte centrul organismului tău. […] O emoție puternică ne poate îndrepta într-o direcție, dar calitatea de felt-sense a situației de ansamblu ne poate îndrepta într-o cu totul altă parte – și de obicei aduce cu sine mult mai mult decât ceea ce este imediat accesibil nouă.”

Scriind cele de mai sus, mi-am amintit de „Nemurirea” lui Milan Kundera, pe care am citit-o acum vreo 10 ani. Deși m-a impresionat mult atunci, nu rețin prea bine firul narativ, dar cred că asta este în spiritul a ceea ce își propune să transmită. Cartea este un labirint de abia-priviri, abia-atingeri, abia-mișcări, construit cu patimă în jurul ideii că din întreaga existență a fiecărui om, ceea ce e nemuritor și răzbate peste veacuri (fie în amintire, fie prin faptul că se transmite urmașilor, sub o formă ușor modificată) sunt gesturile. Cum ne aducem aminte de cineva? Prin faptul că are felul lui unic de a intra pe ușă, de a ține clanța, de a-și da o șuviță de păr la o parte de pe frunte, de a bea dintr-un pahar, de a face o mică pauză după ce spune „bună”. Micile gesturi, cele-atât-de-pieritoare, adună în ele esența a ceea ce este un om în lume.