Ieșim la o Întâlnire?

Întâlnirea dintre ”Eu” și ”Tu”

Încheierea perioadei de izolare în case mi-a dat ideea de a scrie puțin despre ce înseamnă o întâlnire de la suflet la suflet. De când mă știu m-a preocupat această temă; am căutat profunzimea unei Întâlniri și am simțit că asta e ceva ce mă hrănește cu adevărat.

Formula prin care se poate ajunge la o asemenea „întâlnire comunională” (cum este denumită de pildă în psihoterapia centrată pe persoană, deși și alte denumiri sunt la fel de pertinente) este greu de pus în cuvinte – nu vreau să fiu mistică, dar de trăit am trăit-o sub o sumedenie de înfățișări. Se poate produce și în absența cuvintelor (cum am simțit când am lucrat cu persoane cu dizabilități severe, și cum simt atunci când „tac împreună cu” un prieten de suflet); și atunci când vorbesc cu cineva despre ”nimicuri”, însă este o energie frumoasă și împărtășită, care exprimă o apreciere comună a micilor bucurii ale vieții; și atunci când o persoană complet necunoscută „se bagă în seamă” pe stradă într-un mod care denotă o mare prețuire față de celălalt; precum și atunci când de pildă am privit „răpită” în ochii unui animal, câteva minute în șir.

De ce anume este nevoie pentru a putea vorbi despre o întâlnire între „Eu” și „Tu”? Și de ce anume este nevoie pentru ca ea să nu fie, în termenii filosofiei dialogului (Martin Buber), o întâlnire impersonală și neautentică între „Eu” și „Mie”? O să dezvolt puțin.

Într-o relație impersonală „Eu”-„Mie”, mă distanțez de celălalt și îl studiez, îl măsor. Celălat devine ceva diferit de mine, spre care îmi îndrept atenția și de la care extrag informații. Celălat este mai degrabă un „obiect”, din care percepem câteva fragmente, proprietăți. Ca și cum ne-am raporta la noi înșine sau la părți din noi înșine pe care i le atribuim celuilalt, nu ni le asumăm și le „proiectăm” asupra lui. Este ca și cum punem pe primul plan anumite intenții sau nevoi proprii, de unde decurge o interacțiune artificială sau manipulatoare.

Într-o relație personală „Eu”-„Tu” am o întâlnire directă și imediată cu celălalt: eu nu mă întâlnesc cu ideile pe care mi le-am făcut în capul meu despre celălalt, ci mă situez direct-spontan-transparent, față în față cu el. Celălat este în acest tip de întâlnire un „subiect”, pe care îl percepem în integralitatea sa – sigur, atât cât este posibil să percepem din ființa celuilalt, admițând că întotdeauna rămâne la mijloc „o taină”. Celălalt este privit și respectat în esența sa, este recunoscut ca individualitate/ alteritate.

Din ce motiv ne-am dori să avem parte în viața noastră de întâlniri „Eu”-”Tu”? Pentru că sunt acele întâlniri care ne fac să simțim că suntem vii, calzi, profund umani, efervescenți, „văzuți cu adevărat” – și, pentru mine, și pentru că sunt însoțite și de fermecător-divinul sentiment că „noi cu toții una suntem” (nu în sensul simbiotic, ci comunional). Unele curente psihoterapeutice stabilesc chiar ca principal factor motivator al vieții această căutare a unor „conectări mutuale” - cu sine, părinții, prietenii, comunitatea, animalele, natura, lumea în sens larg, universul spiritual.

În viața socială este necesară existența ambelor tipuri de interacțiuni, pentru că trebuie să ne și separăm ca entități, să luăm distanța necesară față de anumite persoane sau moduri de a fi, nu putem fi deschiși către o relație în absolut orice circumstanțe, nu putem fi tot timpul disponibili emoțional. La unele dintre persoanele cu care am lucrat apare uneori următoarea problemă: în timp ce se se străduiesc să își dezvolte empatia (drept însușire despre care afirmă că îi face să se simtă „umani într-un sens profund”), ei o confundă cu procesul de identificare – adică se identifică cu sentimentele și nevoile celuilalt, nereușind să ia distanța necesară unei interacțiuni pozitive. Asta atrage după sine suferință, sentimente de vinovăție sau de neputință datorită supra-responsabilizării.

A lua distanță, chiar a intra în conflict – sunt lucruri necesare. De pildă, în copilăria timpurie, dacă mama îl urmează pretutindeni pe copil, atentă la fiecare mic gest al acestuia (și, de fapt, foarte anxioasă) – poate fi un proces de oglindire impecabil, însă din păcate în felul acesta ea nu își ajută copilul să dezvolte sentimentul Eu-lui. Creierul copilului nu reușeste să discearnă între Eu și Celălalt, deoarece nu există contraste, există doar o mare contopire. Prea multă oglindire este nefastă în dezvoltarea copilului; după cum și lipsa oricărei oglindiri – trebuie găsită calea de mijloc. Iar pentru adulți, precizarea granițelor personale și păstrarea lor în interacțiune este de fapt premisa pentru interacțiuni mai apropiate.

„Eu”-„Tu” sau „Eu”-„Mie” – putem avea una din aceste două tipuri de atitudini și atunci când ne raportăm la noi înșine. Atunci când ne repliem asupra noastră înșine, putem să o facem și într-un mod personal, printr-un dialog interior caracterizat de acceptanță, confirmare, deschidere, armonie, convingerea unicității personale. Sau, putem să o facem într-un mod impersonal, fragmentat, cu sentimente disprețuitoare și neconfirmare față de sine, care ne aduc suferință.

Despre o întâlnire „Eu”-„Tu”, profund personală, vorbește și povestea-parabolă de mai jos. Am scris-o demult, pe când aveam 21 de ani, și, deși este puțin alambicată și cu exprimare pretențioasă, o găsesc foarte grăitoare pentru ce am descris mai sus. Chiar dacă au trecut mulți ani de atunci, o privesc în continuare drept o comoară, cu lectura și înțelegerea căreia sper să aveți răbdare.

„Se făcea că undeva, în ţinuturi depărtate, trăia în vremea de demult un Inorog.

Şi poate că Inorogul ăsta nu putea să vadă – dar povestea are felurite alte lucruri de spus. Să ne minunăm ascultându-i Taina.

Într-una din zile, dalba făptură (căci cei din jur îl alintau numindu-l „dalbul de pribeag”) simţi cu nelinişte că începe să-i crească ceva pe coapsă. Nu-şi putea da seama ce se-ntâmplă.

Şi, de nu se-nşela, nepreţuitu-i corn se împuţina, părând tot mai uşor. Orice, numai asta nu! I se spusese dintotdeauna că partea sa cea mai luminoasă e cornul.

Pe coapsă sporea tihnită o cochilie.

Aşa că Inorogul o porni în lume – să găsească leac, neştiind ce suferință avea. Iar cornul îi tot dispărea.

Şi alergă, şi alergă el în chip nebun – mult loc alergă el.

Până la urmă de tot, când întâlni o făptură neasemuit de asemuită; pricepu îndată că aduce cu sine ceva de-al celuilalt. Aşa se face că de atunci fiecare îşi iubeşte spirala. Aşa se făcură că de-acolo fiecare îşi iubeşte spirala. Până la urmă din tot, unde întâlni o făptură asemuit de neasemuită; pricepu că poartă în sine câtva din celălalt.

Şi se târî, şi se târî în chip nebun – mult timp se târî el.

Drept pentru care o porni Melcul în lume – să afle tămadă, neştiind ce suferință avea. Iar cochilia îi tot dispărea.

În creştet sporea tihnit un corn.

Şi, de nu se-nşela, preţuita-i cochilie devenea tot mai străvezie. Orice, numai aceasta nu! Ar fi ajuns prea în văzul lumii trupul său luminos.

Într-o zi, nevolnica făptură (căci cei din jur îl ocoleau pe cale) simţi cu nelinişte că începe să-i crească ceva în creştet. Nu-şi putea lua seama ce se întâmplă.

Şi poate că Melcul ăsta nu putea să audă – dar povestea are felurimi de alte lucruri de arătat. Să ne minunăm privindu-i taina.

Se făcea că undeva, într-un tărâm îndepărtat, trăia în vremea de demult un Melc.”