Sleep Paralysis

O misterioasă tulburare a somnului

M-am hotărât să scriu acest articol după ce am constatat cu surprindere că, la un moment dat pe parcursul anului 2022, aveam în terapie 4 persoane care îmi povesteau despre experiențe pe care le-au trăit și care pot fi încadrate în ceea ce se numește „Sleep Paralysis”. Până să se întâmple asta, nu mă gândeam că e ceva atât de răspândit – și de fapt, ca să spun tot adevărul, până să îmi spună una dintre clientele mele că are „Sleep Paralysis”, nici măcar nu auzisem de această denumire, deși de trecut prin asta trecusem și eu, acum vreo 12-13 ani, dar o catalogasem drept „trăire mistică”. A fost una dintre multele dăți când am de învățat de la cei cu care lucrez :)

Dacă e prima dată când auziți termenul și nu știți ce înseamnă, o să descriu puțin ce se poate petrece într-o experiență de acest gen. Sleep Paralysis face parte din categoria fenomenelor aflate la granița dintre starea de veghe și somn, fie că ne referim la fenomene hipnagogice (premergătoare stării de somn, care conduc la starea de somn), fie la fenomene hipnopompice (ulterioare somnului, care apar la trezirea din somn). În română, termenul folosit este de „paralizia în timpul somnului”, care este catalogată drept o parasomnie, o tulburare a somnului.

Ce se întâmplă? Persoana se trezește, dar nu poate să facă nicio mișcare voluntară – experții consideră că tranziția dintre somn și veghe nu este atât de „fină” precum ar trebui să fie, iar creierul menține „pe liber” niște mușchi (o funcție neurologică normală, de altfel, care face ca cel care visează să nu transpună în realitate mișcările din timpul somnului, cel puțin nicidecum la amplitudinea experimentată în vis), astfel încât persoana nu poate să îi controleze voluntar, deci nu se poate mișca și continuă să viseze „cu ochii larg deschiși”. De obicei, fenomenul durează destul de puțin, câteva minute, după care paralizia cedează treptat – dar acestea sunt de cele mai multe ori niște minute „de teroare”, care par să dureze o eternitate. Întrucât persoana este conștientă de sine, dar nu poate să se miște și nici să vorbească sau să țipe, asta provoacă o stare de anxietate, sau cel puțin frustrare și neplăcere. Din ce am citit, pare că este o tulburare frecventă – considerându-se că între 50%-60% din oameni trec cel puțin o dată în viață printr-o astfel de experiență. Cercetările subliniază faptul că doar 5% dintre oameni au mai multe episoade, care se pot derula pe o perioadă chiar mai mare de 6 luni de zile.

Deși fiziologic fenomenul nu este periculos, deoarece nu afectează funcțiile cardiace sau respiratorii, persoanele care mi-au povestit despre asta au descris și felul cum uneori experiența s-a transformat într-un veritabil atac de panică. Iar atunci când se repetă și apare frecvent, uneori este însoțită de tulburări de somn pe timpul zilei, de scăderea tonusului muscular, palpitații etc. Dacă se agravează, deja putem vorbi despre boala numită narcolepsie, dar până acum nu am lucrat cu persoane care să sufere de asta.

Ce e de fapt terifiant este că cele mai multe persoane trec printr-o astfel de experiență ca un fel de continuare/ prelungire a unui coșmar – de multe ori ele simt în cameră o prezență „malefică”, pe care uneori doar o întrezăresc, ca pe o umbră, care le face să înghețe de frică, fără a putea să țipe sau să se apere prin fugă. Dacă sunt persoane religioase, încearcă să depășească momentele de criză rugându-se. După ce punctul culminant al experienței este depășit, fiecare face ce poate pentru a se liniști – de obicei persoanele aprind lumina, se plimbă prin cameră și, cel mai adesea, își propun să amâne cât de mult pot momentul în care se culcă din nou, de teamă că vor trece iarăși prin același lucru. Sigur că există riscul ca din aceste motive persoana să aibă probleme mari în a se odihni, să ajungă la epuizare, să aibă probleme de concentrare în timpul zilei ș.a.m.d.

Am putea fi tentați – dat fiind faptul că este ceva atât de frecvent întâlnit, din ce spun cercetările (și din cum constat și eu din practica de la cabinet) – să credem că acest neplăcut fenomen este o consecință a stressului societății contemporane, alături de multitudinea de alte simptome agasante, mai mult sau mai puțin grave, care sunt puse pe seama „inamicului public numărul 1”, stressul. Dar dacă privim puțin în imaginarul veacurilor trecute, ne amintim ușor de misteriosul fenomen „Succubus/ Incubus”, cu care mie cel puțin mi se pare că este mai mult decât asemănător – și înțelegem că nu e ceva ce a apărut de ieri, de azi.

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu termenul, „Succubus” era un spirit sau demon feminin suprasexualizat, ce apare în legendele medievale și despre care se spune ca ar fi o apariție fantomatică trimisă pentru a stârni apetitul sexual al unui bărbat. Demonul lua forma unei femei frumoase, care seducea bărbații în vis, apoi avea relații sexuale cu ei în somn. Se considera că fura energia din bărbați, pentru a se hrăni cu ea, chiar până când victima murea. Varianta masculină a acestui demon purta denumirea de „Incubus” - care, cel puțin în mitologia românească, are și o variantă mai puțin malefică, „Zburătorul” - entitate astrală, întruchiparea iubitului ideal (chinuitor și el, în anumite privințe…), care oferă o fuziune amoroasă femeii cu care interacționează în vis.

Cu toate astea, aspectul erotic nu a fost menționat decât de una dintre persoanele cu care am lucrat, deci experiența prin care au trecut ele pare să fi fost o formă mai generală de experiență… „interpretabilă”, aflată la granița dintre somn și veghe. Ca psihoterapeut aflat în travaliu terapeutic cu aceste persoane, îmi este evident că fiecare dintre ele traversa o perioadă cu un nivel crescut de anxietate, de fapt însăși structura personalității lor era una anxioasă. Tind să cred că acesta e un „fundal potrivit” pentru ca Sleep Paralysis să apară.

Ce au însemnat aceste experiențe pentru mine, însă, în dățile când le-am trăit, nu se potrivește întru totul cu deducția de mai sus. Din câte îmi amintesc în anul respectiv nu treceam printr-o perioadă care să fi fost stressantă într-un mod ieșit din comun. Dar, treceam printr-o perioadă de câțiva ani în care m-am dedicat „căutărilor de sine” de tot felul. Îmi doream experiențe mistice și am făcut o serie de experimente care aveau potențial să le prilejuiască. Ca exemple, am stat legată la ochi în casă timp de o săptămână, sau am decis ca timp de vreo 2 luni să nu mă privesc în oglindă, sau apoi am ținut post negru 7 zile etc. Ca în orice căutare de sine, nu tot ce iese la suprafață e „plăcut și ușor de integrat” - și astfel am avut parte și de experiențe destul de înspăimântătoare, din sfera Sleep Paralysis, care pentru mine erau „întâlnirile cu Demonașul”, așa cum numeam eu entitatea pe care am simțit-o de vreo 3 ori. Aspectul erotic nu a fost implicat în vreun fel – și până în ziua de azi tind să cred că aceste „întâlniri” au existat mai degrabă pentru că îmi doream eu foarte mult astfel de experințe neobișnuite.

(În paranteză fie spus, la întrebarea „a fost sau nu o entitate cu adevărat?” mi se pare irelevant să încerc să răspund – în privința asta împărtășesc părerea exprimată de Carl Jung, care considera că atunci când ne raportăm la abisurile ființei noastre și încercăm să găsim semnificațiile proprii/ autentice, este posibil să nu conteze dacă a fost ceva „real” sau a fost o „plăsmuire/ proiecție”. Important e ce avem de învățat (de integrat) din experiența respectivă.)

La câțiva ani după aceea, o cunoștință îmi povestea cu dramatism despre trăiri asemănătoare și le numea „atacuri energetice”. Vorbea cu mândrie despre faptul că le trăia, cât și cu dispreț față de presupușii ei atacatori. Nu aș fi putut zice dacă și eu fusesem în trecut ținta unor astfel de „atacuri energetice”, dar i-am spus părerea mea, anume că eu cred că aceste experiențe au existat și datorită faptului că eu mi le dorisem, fără să am habar ce îmi doresc :).

Cred că am reușit să fiu de ajutor persoanelor cu care am lucrat în psihoterapie în cel puțin două modalități. În primul rând, simplul fapt de a împărtăși aceste experiențe a reprezentat un demers eliberator – nu e chiar ceva despre care vorbești într-o conversație obișnuită, pentru că există riscul să fii catalogat drept „nebun”. E adevărat că în ziua de azi există acest termen științific, „Sleep Paralysis” (în anul 2013 regizoarea Carla McKinnon a lansat și un scurtmetraj cu această temă, „The Sleep Paralysis Project” ), iar sub pavăza lui ai putea să te simți protejat de diversele (pre)judecăți ale interlocutorilor. Dar chiar și așa rămâne un subiect greu de abordat și din cauza faptului că este înconjurat de tot felul de temeri (de exemplu, teama că vorbind despre asta, vei retrăi experiența, așa că mai bine nu vorbești deloc despre asta – convingere destul de eronată, din experiența mea clinică). Tind să cred că a fost de ajutor și experiența mea personală, adică „a dat greutate” felului cum însoțesc pe cineva care trece prin asta și a făcut ceva mai puțin înspăimântător Necunoscutul.

În al doilea rând, i-am propus fiecăreia dintre persoanele care mi-a povestit că a avut experiențe din sfera Sleep Paralysis să lucrăm cu visele lor. Cu clienții, eu lucrez cu visele folosind metoda Focusing, o metodă care întrebuințează corpul ca instrument de auto-explorare și aflare a semnificațiilor personale. Despre metodă puteți citi mai pe larg într-un alt articol de-al meu, „Despre visuri, vise și corp”. Cred că nimeni nu poate să explice 100% clar cum funcționează, sau de ce e atât de revelator să îți întrebi corpul ce înseamnă o anumită situația sau un anumit personaj din vis, sau cum anume să îți urmezi intuiția și să afli răspunsurile de care ai nevoie. Cum-necum, lucrurile astea se află înmagazinate în corp, iar Focusing-ul scormonește adânc (într-un mod perfect inteligibil și simplu de urmat ca indicații) printre straturile inconștientului, reașezându-le parcă mai bine în albie.

Uneori nu se produc „revelații” în urma unei ședințe de Focusing, dar simplul fapt că am investigat în acest fel duce la o integrare mai bună a diverselor fațete ale personalității. Și, de asemenea, faptul de a lucra astfel cu corpul sporește șansele ca în timpul unei experiențe de Sleep Paralysis să poți trăi ce se întâmplă fiind mai împăcat cu rolul de observator (să observi senzațiile din corp, poziția în care te afli ș.a.m.d.), de persoană care, deși e în mijlocul evenimentelor, nu poate să controleze ce se petrece.

În general, sunt un „terapeut ascultător” și lucrez cu oamenii folosind tehnica pentru care au venit la mine – adică dacă cineva vrea să vină pentru psihoterapie, asta vom face, iar dacă vine pentru terapie craniosacrală, asta vom face. Există și persoane cu care lucrez în ambele modalități – dar nu impun asta niciodată, pot cel mult să sugerez. Nu am folosit însă niciodată terapia craniosacrală cu persoanele care au avut Sleep Paralysis, deși sunt destul de convinsă că ar avea rezultate bune, mai ales că apare și o echilibrare emoțională la un nivel profund, chiar dacă modul de a ajunge la ea este „mai pe ocolite”. Rămâne ceva de explorat pe viitor!

O să închei acest articol cu un citat care mi s-a părut potrivit, deși nu îi cunosc autorul: „Dacă somnul nu te ajută să te odihnești, înseamnă că cel obosit cu adevărat este sufletul”.