În prezența Vieții

Cum acceptăm momentul prezent?

Acest articol s-a născut din întrebarea: în condiții vitrege și solicitante emoțional, cum facem să stăm cu ceea ce este, cu Viața și toate valențele ei, chiar dacă ne dorim să treacă totul cât mai repede? Cum acceptăm momentul prezent?

Încercând să mă apropii de tema aleasă, primul lucru care mi s-a părut interesant a fost etimologia cuvântului „prezență”. Cuvântul vine din limba latină, de la „praesentia” = ”prae”+„sentia”. „Prae” înseamnă „înainte de” sau „datorită”; iar „sentia” înseamnă „părere, idee/ gândire, simțire, observație, judecată”. Așadar, o traducere brută ar fi „datorat simțurilor” - cu sublinierea că (după părerea mea în mod foarte just), anticii puneau semnul egal între gândire/ rațiune și simțire.

Fundamental, a fi într-o stare de prezență înseamnă a fi atent la senzațiile organismului – ce faci mai departe cu acest lucru poate să capete diverse nuanțări sau intenții, dintre care două par a fi principale:

Unii oameni se pot concentra pe aceste senzații cu scopul de „a-și goli mintea”, de a fi niște observatori ai proceselor lor interne. Regăsim acest model mai cu seamă în înțelepciunea asiatică, dar nu în mod exclusiv acolo – e o tendință naturală atunci când „avem prea multe pe cap” și vrem să petrecem câteva clipe de liniște, să stăm doar cu noi sau să ne bucurăm de o priveliște frumoasă.

Alte persoane se concentrează pe senzațiile din organism pentru a găsi acolo niște răspunsuri – la tot felul de întrebări, de la „îmi place cu adevărat acest job și vreau să lucrez asta?”, la „simt că vreau să fiu într-o relație de cuplu cu această persoană?”. Una dintre persoanele cu care am lucrat îmi spunea că ea face în anumite dimineți „testul stomacului gol” - adică, imediat ce deschidea ochii, adresa stomacului niște întrebări importante pentru ea, care o preocupau. Stomacul era calea ei de acces către înțelepciunea organismului – așa după cum în orice altă parte/ celulă a corpului putem găsi semnificații importante pentru noi, dacă îndrăznim să le cercetăm, să le întrebăm.

O particularitate a stării de prezență ține de întâmpinarea experiențelor vieții cu curiozitate (deschidere către a descoperi), indiferent ce aduce mediul în care trăiești. Acest lucru nu este facil, deoarece creierul nostru, în încercarea sa de adaptare, tinde să ne protejeze de „invaziile” de stimuli sau de prea multă noutate. El face asta mai cu seamă datorită experiențelor trecute pe care le-a trăit și le cunoaște. Creierul ne spune: „ferește-te, asta ți-a făcut rău altă dată”, sau „nu, e prea greu de dus, nu o să te descurci”. Acest fapt este în sine un lucru adaptativ (/ echilibrant) la nivel neurologic, dar poate să ne și îngrădească experiențele, răpindu-ne capacitatea de a aborda realitatea „cu ochi și entuziasm de copil”. Cu atât mai mult cu cât creierul este sensibil și față de judecățile de valoare pe care le-a preluat de la semeni și pe care tinde să le fixeze și să le generalizeze, în propoziții de genul „oamenii nu or să aibă o părere bună despre tine dacă faci asta” ș.a.m.d..

Mulți copii sunt într-o stare de prezență prin excelență, fără a avea intenția aceasta. Pentru adulți, adeseori a fi într-o stare de prezență presupune un proces de învățare – sau cel puțin de „trezire a copilului interior” – și un efort corespunzător, după cum și a dezvolta mai multă încredere în sine, în intuiția proprie legat de faptul că știm ceea ce este bine pentru noi.

Dacă avem o intuiție că ceva urmează să se întâmple (sau despre cum va fi o anumită experiență, bună sau rea), asta nu înseamnă totuși că acel ceva chiar o să se întâmple (în modul cum l-am intuit noi), ci că am primit un semnal și că putem „deschide mai bine ochii” astfel încât să vedem și alte variante posibile de acțiune, o cale mai potrivită de urmat.

În mod similar, dacă avem o intuiție clară despre cum ar fi bine să se întâmple lucrurile pentru noi, iar ele nu se întâmplă, putem rămâne în contact cu ce senzații/ emoții aduce asta în noi. Am observat că astfel se reinstaurează o stare de bine – și dacă nu decurge neapărat o stare de „a fi bine în lume”, cel puțin decurge o stare de „a fi bine cu sine”. Cu un joc de cuvinte, aș spune că asta ne păstrează „în Prezența Vieții”.

Anumite stări neplăcute (disconfort, durere, boală, presiuni externe sub forma unui stress de intensitate medie ș.a.m.d.) au pentru multe persoane darul de a le amplifica starea de prezență, de a le face mai atente la senzațiile din corp, crescându-le capacitatea de a fi împământate, de a avea ceea ce se cheamă ”granițe personale sănătoase”, simultan cu a avea conexiuni cu ceilalți. Astfel, atunci când întâmpinăm o stare de boală cu curiozitate, ca și cum ea ar fi un mesager pentru noi, suferința poate deveni o oportunitate de creștere. În felul acesta putem să prosperăm chiar și în condiții vitrege, nu doar să supraviețuim în mediul în care trăim.

Starea de prezență este cu certitudine unul dintre aspectele foarte prețuite în psihoterapie. Fără îndoială ea e importantă în general în viața de zi cu zi, dar de exemplu pentru un terapeut centrat pe persoană este esențial a fi prezent față de cine este persoana cu care lucrează, a privi lumea prin cadrul său de referință, fără încercarea de a aplica un demers prestabilit sau „a oferi rețete”. Eu privesc asta drept o modalitate de a onora esența acelei persoane (și, aș zice, implicit și a mea).

Îmi dau seama că în mine am stabilit o echivalență între „starea de prezență” și „starea de deschidere a inimii” - atât în relația cu mine, cât și în relația cu ceilalți. La fel, am stabilit o echivalență și între „starea de prezență” și „starea de fluiditate/ curgere corporală”, pe care în general îmi este mai ușor să o trăiesc în relație cu mine (dar pe care pot ajunge să o trăiesc și în relație cu ceilalți, de exemplu atunci când urmez o improvizație în dans sau când practic terapia craniosacrală).

Cred că starea de prezență a terapeutului este în sine benefică pentru persoana cu care lucrează. Nu este o stare care să poată fi forțată, și nici nu apare doar sub o anumită formă. Pur și simplu atunci când terapeutul a dezvoltat suficient de multă încredere în sine și este în contact cu multiple aspecte ale sinelui său (aspecte conștiente, dar și aspecte aflate la granița dintre conștient și inconștient), poate să aibă intervenții care vin din zone mai profunde decât șirul logic al discursului, care se dovedesc a fi foarte folositoare, vindecătoare.

În terapia centrată pe persoană, starea de prezență a fost privită ca fiind sinonimă cu o stare de acceptare profundă, o acceptare a adevărului momentului prezent, sau cu o stare de tandrețe față de ceea ce este, o încredere profundă și comuniune spirituală cu „ceea ce este dincolo de nivelul individual”.

Apare totuși și întrebarea: cum să fii – și de ce să vrei să fii – tandru față de o realitate neplăcută/ dureroasă/ contrară valorilor tale? Pentru asta pot fi invocate mai multe motive – dar oricum am privi lucrurile, pare evident că pentru orice fel de însănătoșire este necesară existența unei faze a acceptării, cel puțin inițial – pentru a avea apoi putere „să ne luăm la ceartă” cu soarta.

Pentru că îmi plac paradoxurile, acest articol mi se pare complet doar dacă includ și un argument împotriva stării de prezență. L-am găsit sub forma unei poezii a lui Fernando Pessoa. El înțelege „prezența” în termeni de temporalitate și o tratează cu extremism; și totuși, chiar dacă se răscoală împotriva căutării acestei stări, pare că și el tot asta caută, doar că sub o altă denumire:

”Trăiește, mi se spune, numai în prezent;

Trăiește numai în prezent.

Dar eu nu-mi doresc prezentul, îmi doresc realitatea;

Îmi doresc lucrurile ce există, nu timpul ce le măsoară.

Ce e prezentul?

E ceva relativ la trecut și la viitor.

E un lucru ce există în virtutea existenței altor lucruri.

Eu vreau numai realitatea, lucrurile fără prezent.

Nu vreau să includ timpul în schema mea.

Nu vreau să mă gândesc la lucruri ca prezente; eu vreau să mă gândesc la ele ca lucruri.

Nu vreau să le separ de ele însele, tratându-le ca prezente.

Nu ar trebui să le tratez nici ca reale.

Nu ar trebui să le tratez în niciun fel.

Ar trebui să le văd, să le văd pur și simplu;

Să le văd până ajung să nu mă mai pot gândi la ele,

Să le văd lipsite de timp, lipsite de spațiu,

Să le văd putând să mă dispensez de totul, mai puțin de ceea ce se vede.

Iată știința de a vedea, care nu e niciun fel de știință.

”

Să ne bucurăm de cât mai multă praesentia animi! (= prezență de spirit)